motto: "Nu mă trezeşti decît dacă începe războiul! "
(o eminentă membră a mişcării PPP)
3.10.2001. 22h31. Deschid cartea. E o scenă lungă, uimitor de lungă şi fascinantă ca o cobră veghind un safir, scena din "Henric al IV-lea", cînd bătrînul Falstaff, vagabondul care nu stăpîneşte decît noaptea unei oale de vin, se joacă de-a regele cu tînărul Harry, fiul suveranului, într-un han. Cruzimea şi tandreţea par fără hotar, ca şi imaginaţia cuvintelor, a metaforelor care, toate, se îmbrăţişează feeric într-o deltă fastuoasă de înţelesuri. Dar mai ales lungimea ei - pentru ceea ce ne place să numim, cuminţi şi competenţi, economia şi echilibrul unei piese de teatru - stupefiază ca o vietate a unei alte lumi decît cea a zoologiei umane: "bătrîna sepie Shakespeare", cum o numeşte Sandburg. Bătrîna şi mirobolanta sepie... Căci ce se întîmplă? Înfulecînd hulpavi din viaţă ca dintr-o găină bine friptă şi unsă, cei doi pun la cale, beţi de o vitalitate fără de vîrstă, un vis de mărire pe cît de perversă pe atît de catifelată în rafinamentul ei: cum le-ar vorbi regele tată despre unul şi despre celălalt? Fiecare ia în stăpînire un scaun amărît, transformîndu-l în tron, îşi pune pe cap o pernă ponosită drept coroană şi îl imaginează pe regele Henric al IV-lea dîndu-şi cu părerea despre prietenia lor deşucheată şi patetică. Falstaff, mai întîi, va fi regele, iar prinţul îl va asculta. Ce improvizează Falstaff, ca rege, vorbindu-i fiului său despre Falstaff? O odă pişicheră şi somptuoasă. Ca rege, vagabondul îşi aduce un elogiu sardanapalic, sfătuindu-şi fiul să nu piardă prietenia cu un asemenea bătrîn brav, bun, generos, inteligent şi voios. Şi chiar, nu-i aşa...? Cînd Harry, prinţul, va urca în scaun şi îşi va pune perna pe cap, el va cere, în numele tatălui său, alungarea prietenului dezmăţat, laş, nemernic şi lacom. Dacă ar fi, deci, taică-său, cum cere joaca