Conceptul tradiţional de analfabetism se referă - cine n-o ştie? - la incapacitatea de a scrie şi a citi. Specialiştii fac tot felul de distincţii: sînt oameni care ştiu să citească, dar nu şi să scrie, după cum există aşa-numitul "analfabetism de revenire", prezent la adulţii care au trecut prin şcoală, au deprins scrisul şi cititul, dar nepracticîndu-le multă vreme, le-au "uitat", total sau parţial. Studii făcute în ultimii ani în ţări europene dezvoltate arată multe poticneli în practica scrisului: mulţi oameni au probleme în completarea corectă a unui formular administrativ banal ori, pur şi simplu, nu folosesc ani întregi scrierea decît pentru a semna. Alţii nu citesc decît textele de pe panourile publicitare ori etichetele de pe produse. Aceştia nu pot fi consideraţi, desigur, analfabeţi; dar nici nu se cheamă că au prea mult de-a face cu scrisul şi cititul. În schimb, sînt cu toţii mari consumatori de produse media: show-uri TV, spoturi publicitare, videoclipuri etc. Chiar cei care citesc ceva mai mult îşi limitează lecturile la reviste ilustrate ori benzi desenate, adică produse media în care elementele grafice sînt mai importante decît textele. Ei frecventează, aşadar, alte medii şi tehnologii de comunicare decît scrisul şi cititul. Iar acest proces - fie că ne place sau nu - include majoritatea oamenilor. Aşa încît conceptele tradiţionale de alfabetizare şi analfabetism trebuie extinse, pentru a putea cuprinde şi formarea abilităţilor de a "consuma", în cunoştinţă de cauză, produsele media. În Statele Unite şi în Canada, încă din anii '80 s-a pus problema introducerii în şcoli şi licee a unei discipline noi, numite media literacy ("alfabetizare media") sau media education ("educaţie media"), al cărei scop este "să-i ajute pe elevi să-şi dezvolte o înţelegere critică a naturii mass-media, a tehnicilor folosite de acestea şi a impactului acestor tehnic