Satisfacţia de a te fi lăsat de fumat este pervers stimulată de dorinţa - uneori extrem de intensă - de a mai aprinde o ţigară. Prin renunţare, dobîndeşti în propriii ochii statutul unei persoane care ştie să se domine pe sine, iar prezenţa poftei reînnoieşte gustul victoriei. O asemenea repetată experienţă te face să priveşti cu scepticism afirmaţiile cu privire la caracterul adictiv al tutunului. Faptul că există persoane care cîştigă milioane de dolari în urma proceselor intentate marilor companii de tutun nu dovedeşte decît că fumatul nu este o piedică pentru inteligenţele dispuse să scoată bani din piatră seacă, eventual dintr-un spectaculos neoplasm pulmonar, sau dintr-un bine legat scenariu de film. "Tutunul dăunează grav sănătăţii" au fost obligaţi fabricanţii să scrie pe pachetele de ţigări puse în vînzare şi se pare că acest avertisment nu a influenţat prea mult cifra lor de afaceri. Fumătorii ştiu că obiceiul lor nu este sănătos, că nicotina este o otravă, că gudroanele se depun pe organele interne şi le distrug, că fumul este înecăcios, că hainele fumătorilor consecvenţi degajă un miros specific; nici una dintre aceste realităţi cunoscute nu le influenţează comportamentul. Şi este, efectiv, treaba lor. Militanţii împotriva fumatului din Statele Unite, cu un fanatism hrănit - ca la toţi fanaticii - de convingerea că luptă pentru o cauză justă au transformat viaţa fumătorilor într-un iad. E adevărat că nesimţirea unor fumători îi poate scoate din minţi pe amatorii de aer curat. E un caz tipic, de manual: libertatea se exersează depăşind limitele libertăţii altora. Dar cei care iubesc libertatea, trebuie să accepte dreptul fumătorilor de a acţiona împotriva propriei lor sănătăţi, în situaţii şi perimetre clar delimitate. În istoria Statelor Unite mai există un moment cînd

aspiraţia morală a învins bunul-simţ: legea prohibiţiei. S-a sperat că,