D espre reforma învăţămîntului s-a discutat, în ultimii ani, în toate felurile: de la dezbaterile "tehnice" - uneori prea tehnice - ale specialiştilor pînă la protestele sindicatelor cadrelor didactice, pare că s-a spus totul, pe toate vocile şi tonalităţile. În special cîteva subiecte care au putut părea, la un moment dat, extrem de arzătoare, precum manualele alternative sau procedurile de examen pentru capacitate ori bacalaureat, s-au bucurat de o mare atenţie din partea opiniei publice, chiar dacă uneori discuţia nu s-a purtat în termenii cei mai adecvaţi. Au existat, fără îndoială, şi exagerări, şi discursuri paralele, şi teme abordate solemn de tot felul de impostori. Pentru o tranziţie ca a noastră, era probabil inevitabil. Cum însă sistemele educaţionale au, în toată lumea, ritmuri mai lente, iar adaptarea la realităţile sociale trebuie să se "corecteze" permanent, o discuţie în plus nu strică niciodată. Luaţi de valul dezbaterii despre curriculum, manuale, examene, evaluări formative şi sumative şi altele asemenea, uităm uneori că şcoala şi toate ale sale nu stau sub un clopot de sticlă, ci sînt într-o relaţie complicată cu societatea. Elevii învaţă nu doar în clase,
nu doar de la profesori, ci şi "din viaţă", de la oamenii pe care-i întîlnesc. Iar înţelepciunea poporului român are tot felul de expresii în care se spune că e foarte important nu doar să ştii carte, ci să ai şi "şcoala vieţii". Vremurile noastre tulburi par să-i convingă pe tot mai mulţi că, la urma urmei, trebuie să ştii "să te descurci" şi pentru asta nu-i nevoie de prea multe studii; şcolile şi facultăţile ar fi bune, deci, doar "ca să ai o diplomă în buzunar", în rest, "uită-te şi tu, dragă, ce, parcă toţi ăştia care umblă în limuzine şi-au dat doctorate?"... Şcoala nu comunică doar informaţii şi cunoştinţe, ci şi valori. Iar acestea depind foarte mult de valorile şi criteriile c
