Moulin Rouge este un musical ce revigorează musical-ul. Doldora de energia MTV-ului şi a operei rock, îşi revizitează rădăcinile - opereta şi spectacolul de cabaret. De locuit, locuieşte într-un vis despre Parisului anului 1900. Acolo, o lună cu ochi şi gură, desprinsă parcă din feeriile lui Georges Méliès (prin care, acum un secol, se năştea cinematograful efectelor speciale, al iluziei, al evadării din realitate), stă de strajă deasupra unui spaţiu teatral iluminat somptuos. Iar în mijloc, un Moulin Rouge hiperbolic, mare cît să adăpostească cele mai extravagante noţiuni despre spectacol, mai colorat decît o paradă din Fellini, mai frenetic decît Brazil, mai corupt şi mai aţîţător decît Cabaret, aşteaptă cu porţile deschise. Şi pe poartă intră un scriitor sărac (Ewan McGregor) ieşit dintr-o melodramă din epocă. Şi îndată o zăreşte pe curtezana tuberculoasă (Nicole Kidman), punînd bărbaţii pe jar în timp ce cîntă Diamonds Are a Girl's Best Friend, cîntecul lui Marilyn Monroe din Gentlemen Prefer Blondes, urmat de Material Girl (altă vîrstă a muzicii pop, aceeaşi idee). Şi apoi se produce quiproquo-ul (ieşit dintr-o farsă de budoar): ea îl confundă pe scriitorul sărac şi pur cu ducele bogat şi pervers (Richard Roxburgh) pe care-l aşteaptă. Ewan McGregor cîntă Your Song, şlagărul lui Elton John. Oraşul cîntă şi el, cu toate luminile şi cu luna lui zîmbăreaţă. (Pe lîngă acest oraş, cel din Un american la Paris era posomorît ca într-un roman naturalist.) Regizorul Baz Luhrmann e un postmodernist îndrăgostit de ideea filmului ca spectacol, a spectacolului ca butaforie, ca artificiu, ca gesticulaţie de scamator - un vîrtej de înflorituri care nu-i menit să-ţi abată atenţia de la truc, făcîndu-te să crezi într-un miracol, ci să scoată în evidenţă trucul, lăsînd miracolul să vină de la sine. E kitsch? Oho, cît cuprinde! Şi camp - secvenţa în care maestrul de ceremon