Una dintre cele mai vechi şi mai zadarnice dispute din cultura română priveşte "lipsa sintezei": autocritic sau cu deferenţă, mulţi intelectuali români au constatat o anume superficialitate, un exces de spirit eseistic, o plutire jucăuşă la suprafaţa literelor şi artelor noastre, în timp ce operele fundamentale, scrise cu sistemă şi rigoare, se numără pe degete. Asemenea constatări, oricît de justificate sau argumentate, au un substrat fatalist care nu duce decît la o contemplaţie seacă. Nicidecum la gîndire pozitivă, în nici un caz la efort constructiv. De curînd a plecat dintre noi un om care, cu discreţie şi modestie, a construit printr-o muncă de cîteva decenii o operă de sinteză greu egalabilă: Zigu Ornea. Cărţile sale tratează, în succesiune, curentele de idei şi principalele personalităţi care au marcat evoluţia culturii române moderne, de la junimism şi sămănătorism pînă la perioada interbelică. Fiecare dintre volumele sale discută o epocă sau un autor. Aparent, e vorba despre monografii şi biografii distincte. În fapt, succesiunea lor e gîndită unitar, iar cărţi apărute la intervale mari de timp se completează una pe cealaltă, întregind panorama unei epoci. Aşa, de pildă, mai vechea lucrare Junimea şi junimismul trebuie citită împreună cu biografiile lui Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea, iar Tradiţie şi modernitate în deceniul al treilea, apărută în 1980, îşi capătă sensul deplin alături de Anii '30. Extrema dreaptă românească, apărută în două ediţii în anii '90. Dincolo de subiectul în sine al fiecărei cărţi, opera lui Z. Ornea e construită ca un ansamblu şi demonstrează o viziune coerentă. Unicitatea acestei opere provine însă şi din altceva: din combinaţia de erudiţie şi simplitate. Sub aspectul documentării, Z. Ornea era un om "de şcoală veche", care a citit şi a fişat la rînd, plin de răbdare şi de curiozitate, colecţiile periodicelor de la Bi