Acum exact 11 ani eram redactor la televiziune, nu mai e nevoie să spun care, sîntem în anul 1990. Eram entuziast, îmi împlinisem un vis. Dar nu făcusem pasul decît după ce văzusem (în sfîrşit) un documentar care spunea şi arăta ceea ce trebuia spus şi arătat despre invazia minerilor din 13-15 iunie. Fusese făcut de o fată, un nume necunoscut, fusese difuzat rău, după-masă pe la trei, dar totuşi, mi-am zis, ceva s-a schimbat, cineva a fost de acord să se facă, să fie difuzat. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am schimbat meseria. În redacţia de publicistică se făcea mult reportaj, anchetă, documentar, am făcut şi eu cîteva. De unele din producţiile colegilor mei mă despărţeam ideologic, cu altele mă simţeam solidar. De la Anca Fusariu am învăţat că lucrurile adevărate sînt simple şi directe. Învăţăm pe viu şi despre televiziune, şi despre manipulare. Mă bucura enorm faptul că mi (ni) se lăsa cam toată libertatea. De unde şi multe stîngăcii pe banii contribuabilului, dar poate că şi un aer de prospeţime. Şefimea se ferea să nu fie acuzată de cenzură, chiar cînd ar fi trebuit şi puţină disciplină profesională. Dar lucrurile păreau încă fluide, nesigure, periculoase. Sentiment de care profităm noi, "tinerii" (indiferent de vîrstă). În noiembrie 1990 am aflat însă că nu vom avea emisiuni la comemorarea primului an de la Marea Schimbare. Spaţiile disponibile atunci fuseseră ocupate de veterani. În final nu avea să fie aşa, dar sub presiune am găsit o formulă tranzitorie de a ne spune cuvîntul - am comemorat Revoluţia la 11 luni! Eu am atacat un eseu cinematografic, un remember care să plece de la morţii revoluţiei şi să ajungă pînă la respectul precar de care se bucurau din partea noilor democraţi. Fără oameni, fără declaraţii, doar cu obiecte acuzatoare şi un comentariu rece. Voiam puţină poezie şi multă ironie, un strop de patetism şi o găleată de imagini cr