...cu noaptea... Dancer in the Dark (Dansînd cu noaptea) este un atac asupra emoţiilor noastre, asupra ideilor noastre despre bunul gust, din care am făcut o pavăză împotriva melodramei, asupra a ceea ce ne închipuiam că ştim despre musical (şi, din nou, despre melodramă), asupra dictatelor estetice privind ceea ce poate şi nu poate să funcţioneze. Este un raid organizat cu inteligenţa unui maestru al sabotajului şi al manipulării şi executat cu un curaj stupefiant. Nu ştiu ce alt regizor respectat, în afară de Lars von Trier, s-ar mai încumeta să spună azi povestea unei muncitoare oarbe, cehă imigrată în Statele Unite, care trudeşte zi şi noapte, ascunzîndu-şi handicapul, ca să strîngă bani pentru operaţia care ar salva vederea fiului ei; bani care îi sînt furaţi, însă tot ea, victima, este trimisă la eşafod pentru o crimă. Din lucrurile astea - forţa iubirii materne, puritatea sacrificiului, strigătul la cer al nedreptăţii - s-au plămădit pe vremuri capodoperele lui Griffith; azi, din ele se plămădesc mai curînd telenovelele. Dar von Trier se încumetă. Se încumetă să acordeze momentele cele mai melodramatice la nivelul maxim de intensitate, în loc să le tempereze, cum ar face alţii. Se încumetă să facă salturi fără plasă de siguranţă din lumea care o chinuie pe eroină în lumea ei imaginară, unde nenorocirea se resoarbe în cîntec şi dans. Se încumetă să lase la vedere sforile care manevrează mişcările eroinei spre soarta ei crîncenă, după cum se încumetă să comenteze (chiar prin intermediul personajelor) artificiile musicalului. Şi cu toate astea, Dancer in the Dark e o reconfirmare a impactului emoţional al acestui gen de poveste (îndrăgit de Chaplin şi de Griffith), după cum e o reabilitare impresionantă a magiei musicalului, a capacităţii lui de a oferi consolare. În Dansînd cu noaptea, von Trier face mai multe opţiuni riscante, radicale, incomode, capabil