Dintr-un interviu publicat în Adevărul de vineri, 2 noiembrie, aflu că primarul sectorului 1 din Bucureşti, dl Vasile Gherasim, intenţionează ca pe "soclul lui Lenin" din Piaţa Presei să amplaseze "statuia unui ziarist". Dat fiind că soclul este lăsat de izbelişte de mai bine de zece ani, iniţiativa merită încurajată (mai ales că, în general, capitala noastră are un "deficit" de statui şi monumente faţă de alte capitale europene). Sigur, în trecerea de la vorbe la fapte intervin tot felul de criterii, de la valoarea artistică a operei pînă la modul în care ea se armonizează cu locul; sper că se va ţine cont de părerea profesioniştilor. O statuie pusă într-un loc public este însă nu doar o operă de artă, nu doar un "obiect estetic", ci şi un mod de a comunica mesaje şi valori culturale, ideologice, sociale. Întrebat dacă s-a gîndit la vreun ziarist anume, dl Gherasim răspunde: "Au existat mai multe variante. Prima care mi-a trecut prin cap a fost cea a lui Pamfil Şeicaru. După consultări cu specialiştii, am ajuns la concluzia că el a făcut lucruri bune, dar şi lucruri rele". De ce nu s-o fi gîndit dl primar, întîi şi întîi, la N.D. Cocea, bunăoară? Sau la Constantin Mille, directorul primelor serii ale ziarului Dimineaţa (între 1904-1922), sau la Ion Nădejde, redactorul Contemporanului editat de Cercul Socialist din Iaşi la 1881, sub "îndrumarea" teoretică a lui Dobrogeanu-Gherea? De ce nu s-a gîndit la Brunea-Fox, maestrul reportajului? Se mai pot invoca, desigur, şi alte exemple, dar nu vreau să se înţeleagă că fac propuneri alternative ori că susţin vreun personaj anume. Pur şi simplu constat cu oarecare surpriză că reprezentantul unui partid de stînga a avut reflexul de a se gîndi să dedice o statuie unui jurnalist de dreapta. E şi acesta un semn (mic, dar grăitor) despre lipsa de stratificare şi de limpezire a culturii politice de la noi. Un primar de stîn