Destine în, după, pe lîngă război Biljana Velickovska este macedoneancă din Skopjie. A terminat o facultate economică, dar lucrează ca sociolog pentru că aşa îi place. Este o fire vulcanică, preocupată mai mult de jazz şi cumpărături decît de război. Îi place să vorbească mult despre ea însăşi, are clare accente de mitomanie. Dar este în general o parteneră simpatică atunci cînd te plictiseşti la conferinţe. Şi are momentele ei. De exemplu, cînd vine vorba de istorie sau de albanezi. Urăşte istoria. Repetă de trei ori fraza ca să-mi intre bine în cap. Deşi mama sa predă istoria la Skopjie. Care istorie? Nici ea nu ştie, dat fiind că o urăşte, nu s-a interesat. Nu ştie nici cui a aparţinut Macedonia înainte de primul război mondial. Cu albanezii în general nu are nimic, dar pe cei din Kosovo şi Macedonia îi urăşte pentru că pretind drepturi în plus, deşi Macedonia acordă cele mai multe drepturi pentru minorităţi din întreaga Europă. Pur şi simplu, cer prea mult, de fapt nici ei nu ştiu ce vor, nu au cereri clare, vor doar război cu noi. Dar, dă-i naibii, hai să-ţi povestesc despre festivalul de jazz de la Skopjie. Principalul organizator este prieten bun cu mine. A doua zi am mai descoperit ceva ce o enervează pe Biljana: americanii. Pur şi simplu o scot din minţi: îi urăsc, îi urăsc, îi urăsc. Am aruncat cu ouă în ambasadă, am spart geamuri. Sper că erau proaspete, mă refer la ouă? Da, din păcate. M-am bucurat cînd au distrus McDonald's-ul. Sînt nişte proşti pentru că îi apără pe albanezi, pur şi simplu pe noi nu ne ascultă. Îi urăsc. Cînd mă întîlnesc pe undeva cu americanii din Skopjie îi evit. Nu ştiu dacă americanii au băgat de seamă că Biljana îi evită. Patrick Anderson este canadian şi pare oarecum intrigat că l-am confundat cu un american, deşi se înţelege bine cu ei. Lucrează pentru un program al ONU în Kosovo. Este unul dintre cei porecliţi "internat