Din trăsură îşi mai iau o dată rămas bun de la mătuşile care au găzduit tradiţionala reuniune, în această seară de ianuarie 1904, Sărbătoarea Epifaniei. Trăsura îi duce printr-un Dublin pustiu şi proaspăt nins. În faţa mătuşilor sale şi a celorlalţi invitaţi, Gabriel a fost toată seară bărbatul important - profesor şi cronicar literar, intelectual de vază. El a făcut toastul, el a tăiat friptura, el a fost rugat să supravegheze un oaspete mai dificil. În pofida autorităţii sale, n-a avut o seară prea relaxantă: s-a consumat pentru discursul lui elogios, ţinut unei adunări în faţa căreia se simte superior; l-a iritat altercaţia cu o colegă de catedră, cînd ea l-a acuzat că îşi ignoră ţara şi limba natală, călătorind numai în străinătate şi scriind pentru reviste englezeşti. Acum, Gabriel vrea să-i atragă atenţia soţiei sale. Dar Gretta a devenit tăcută şi distantă. Cînd se despărţea de mătuşi, o văzuse încremenită pe scara interioară. Un musafir, tenor, cînta la etaj şi Gretta, care cobora să i se alăture soţului ei, se oprise să-l asculte. El o privise cum stătea sprijinită de balustradă, fără să respire, închisă în melodie ca într-o armură invizibilă, şi atunci o dorise. O doreşte acum, stînd lîngă ea în trăsură, neştiind că ea, de fapt, nu stă lîngă el. Cît durează drumul cu trăsura (zăpadă, nemişcarea şi demnitatea oraşului) şi pînă ajung în camera lor de hotel, Gabriel se simte întinerit, ameţit de strălucirea soţiei sale la petrecere, de apropierea ei, acum, de propriul său prestigiu, de triumful discursului său. Anticipează ce va urma, ca şi cum acesta ar fi primul lor moment de intimitate, iar el un adolescent tremurînd înaintea unei minuni iminente. Dar nu urmează nimic din ce aştepta el (valul de pasiune trezit subit în el întîlnind valul ei şi răscolind cearceafurile hotelului), nu urmează decît povestea pe care i-o spune Gretta, hohotind de plîns. D