Cine se joacă... Povestea mea, despre goblenuri, începe în apartamentul doamnei Greta M., pe la cinci după-amiaza, puţin după "Tînăr şi neliniştit". Îmbiată la început cu ceai, mă mulţumesc cu o cafea, cu o ţigară şi cu o privire rapidă prin sufragerie. Încăperea, în roşu şi verde, Amalia Rodrigues, mirosul discret de cafea, totul mă duce cu gîndul, uşor, în vremurile bunicii mele. Singurul goblen văzut de aproape îl am de la ea. Un peisaj. Bătrînesc şi liniştit. "Nu se mai fac goblenuri ca pe atunci", îmi spune din capul locului Greta, arătîndu-mi cele cîteva înrămate pe pereţi. Ca ale bunicii. Pe un colţ de masă, modern şi contrastant, stă un teanc de goblenuri colorate ţipător, cu Donald Duck şi Mickey Mouse. Nimic nu se mai face ca pe atunci, îmi spun şi eu, şi încep să mă uit prin "mapa de prezentare". Peisaje din trecut, case de ţară, flori şi păsări. Simple, vechi, ca un parfum de poveste. Urmează cele de dinainte de revoluţie, celebra răpire, mai apoi România Revoluţionară, "ţiganca cu salbă de bani" şi chiar unul cu tovarăşii amîndoi, tineri şi plini de speranţe. "Pe ăsta l-am făcut în «pas italian» pentru ora de atelier a nepoatei" (aflu că "pasul italian" e un punct destul de mare, "aproape grosolan", pentru lucrul mai rapid). Îmi arată şi din lucrările post-revoluţionare. Mă atrage, în mod special, cel cu doi tineri şi un cerb. Pe astea nu le-a făcut pentru ea. Nici pe cele cu desene animate. I-au rămas de la nişte comenzi de mai demult. Pentru ea şi pentru prieteni îi place să creeze, acum însă, de cînd nu se mai ajunge cu banii, face ce se cere. Le vinde printr-o cunoştinţă sau, cînd mai prinde o zi frumoasă, merge pe la Muzeul Satului cu scăunelul şi cu o măsuţă de pînză. Mai cîştigă un ban "că pensiile astea sînt cum sînt". Nu mulţi, că oamenii de azi nu au bani nici de mîncare. Cînd se plictiseşte de comenzile "care sînt cam aceleaşi", încea