Domnule Riccioto Canudo, ieşind de la un film deprimant de prost, mi-am amintit de cuvintele dumneavoastră din Manifestul celor şapte arte - iertaţi-mă dacă nu le citez exact, nu am răbdare să caut pasajul - în orice caz, spuneaţi la un moment dat că filmul nu e divertisment, ci "o artă născută pentru reprezentarea totală a sufletului şi a corpului, o dramă vizuală, alcătuită din imagini şi pictată cu penele de lumină". Şi mai vorbeaţi despre toate lucrurile minunate care "ţîşnesc din turul de manivelă al unui aparat de proiecţie", despre "un cerc de lumini şi de sunete, în jurul unui focar fără egal: sufletul nostru modern". Ştiu că scriaţi asta în 1911, vă înţeleg exaltarea, doar dumneavoastră aţi fost cel care a botezat cinematograful "a şaptea artă", nu contest privilegiul pionierului de a privi în viitor şi de a vedea acolo tot felul de lucruri grandioase; dar vă repet, tocmai am ieşit de la un film deprimant de prost şi în momentul acesta nu mi se pare că există mare legătură (dacă există vreuna) între viziunea dumneavoastră şi experienţa spectatorului de azi. Vedeţi, pentru dumneavoastră pînă şi noţiunea de fotogenie (pe care ştiu că aţi lansat-o) tot de suflet se lega... Domnule James Agee, citindu-vă cronicile cinematografice din anii '40, m-a surprins cum un film atît de mecanic şi de banal ca... - titlul lui n-ar spune nimănui nimic şi, oricum, l-am uitat - v-a putut provoca o asemenea indignare morală: spuneţi că filmul respectiv trădează un suflet sec şi pentru că folosiţi un termen atît de problematic şi de greu, am senzaţia că nulitatea filmului vă răneşte. N-ar fi fost mai simplu să scrieţi "cap" în loc de "suflet"? Filmul respectiv trădează un cap sec - şi cu asta basta. Cine îşi mai face azi probleme în legătură cu sufletul cuiva care a semnat un film insignifiant? E doar un film. Şi mi s-a spus cîndva că un cuvînt ca "suflet" nu are ce căuta