"Cum moare un om singur?", se întreba poetul Florin Mugur, într-un eseu, scris puţin după moartea lui Marin Preda. Cum a murit Florin Mugur, din ce în ce mai singur şi mai bolnav, pe 9 februarie 1991, într-un Bucureşti împărţit de ură şi isterie, la două zile după ce împlinise, ca şi Preda, 57 de ani? Cartea recent apărută la Editura Compania, Scrisori de la capătul zilelor, cuprinzînd 23 de scrisori ale lui Florin Mugur către prietenii săi, scriitori aflaţi în exil, prefaţată şi adnotată de criticul Mircea Iorgulescu, încearcă să răspundă la această întrebare fără răspuns. Cum şi-a trăit ultimii doi ani din viaţă poetul care refuza în mod absolut "ideea - de un oportunism şi de o comoditate revoltătoare - că omul s-a născut pentru a muri şi pentru a-şi aştepta moartea"? În cele 23 de scrisori (prima din februarie 1989, iar ultima din ianuarie 1991) se conturează o lume aflată la ultimele convulsii şi alta, amestecată, confuză, pe cale de oficializare. Cel care o surprinde este un "martor obosit" (M. Iorgulescu), prăbuşit sufleteşte de moartea soţiei, el însuşi bolnav, ajuns la capătul puterilor şi iluziilor. Scrisorile nu alcătuiesc un adevărat epistolar. Răspunsurile prietenilor "de dincolo", Virgil Duda, Leon Volovici, Mircea Iorgulescu, Norman Manea, Sonia Larian şi Lucian Raicu, nu apar în această carte, deşi importanţa pe care Florin Mugur le-o dă (reluîndu-le, clarificîndu-le, trăind o adevărată obsesie a "cutiei de scrisori goale") este mai mare decît cea acordată propriilor cuvinte, din ce în ce mai greu puse pe hîrtie. Rezultă, astfel, o mărturie cutremurătoare, fără urmă de patetism sau literaturizare, despre renaşterea unor iluzii (umane şi profesionale) şi stingerea lor, despre "îndepărtarea fiecăruia de fiecare", despre "cei născuţi cu un scăunel de aur în gură", oportuniştii oricărei schimbări şi mai ales despre "prietenia obligatorie", mai imp