Din cîte ştiu, fascism este un cuvînt inventat de Mussolini însuşi pentru a-şi denumi mişcarea politică pe care avea să o conducă la putere în 1922*. În acei ani, fascismul a făcut, rapid, pui: nazismul lui Hitler ori falangismul lui Jose Antonio de Rivera sînt doar cîteva bune exemple. Atîta vreme cît comunismul a existat ca realitate politică şi ideologică, conturul fascismului a fost foarte clar şi uşor identificabil. Legătura dintre comunism şi fascism a fost în multe momente surprinzătoare, aşa cum surprinzătoare sînt, cel mai adesea, legăturile dintre inamicii ireductibili. Ca şi comunismul, fascismul a avut epoca sa de glorie politică fără să fie, însă, impresionant în plan intelectual. Ca şi comunismul, fascismul a fost de la bun început destinat unui eşec, care dacă n-ar fi fost tragic ar fi fost lamentabil, în încercarea sa de a schimba lumea. Ca şi comunismul, fascismul a fost produsul agresiv al spiritului diavolesc şi anti-uman care a dominat secolul XX. Ca şi comuniştii, astăzi fasciştii sînt marginali. Ei nu mai pot, în nici un caz, să influenţeze politica lumii - astăzi, un fascist este fie un caz psihiatric, fie un prost. Totuşi, fascist este un cuvînt tot mai des folosit în ultimii zece ani atunci cînd vine vorba despre duşmanii democraţiei. Se face un fel de aducere la numitor comun a tuturor mîrşăviilor anti-democratice, iar acest numitor comun este fascismul. Fascist este, în viziunea multora, C.V. Tudor. Am primit mai demult o scrisoare de la o cititoare indignată de virulenţele mele anticomuniste care îmi spunea că Ceauşescu a fost fascist şi nu m-ar mira dacă mîine-poimîine vom afla că şi Stalin era, de fapt, fascist. Folosirea excesivă a cuvîntului a atins, uneori, aberaţia pură: la un moment dat dl Gabriel Liiceanu a fost şi el etichetat drept fascist. Există şi o perspectivă intelectual-academică nu mai puţin aberantă: opera ştiinţ