Am deschis televizorul, ca să revăd pokerul-maraton din The Cincinnati Kid (la TCM), şi am descoperit că totul devenise albastru, mai puţin colţurile ecranului, care erau pătate cu mov, şi ochii albaştri ai lui Steve McQueen, care deveniseră frapant de verzi. Cineva a comparat faţa lui McQueen cu a unui înger de Botticelli încrucişat cu un cimpanzeu. Acum arăta ca şi cum un extraterestru ar fi intervenit între înger şi cimpanzeu, ca să tulbure şi mai tare combinaţia genetică. Stătea la masa aceea, concentrîndu-se ca să-l bată pe Edward G. Robinson, căutînd o ieşire din dilema morală în care îl arunca-seră ceilalalţi - cei care pariau pe un cîştigător ales dinainte, crupierul care îi trimitea o carte norocoasă după alta -, prea obosit ca să mai ştie dacă e zi sau noapte, prea cufundat în partidă şi în dilemă şi, mai nou, în lumina aceea subacvatică, pentru a-şi da seama de ce i se întîmplă, de ce-i face televizorul meu magnetizat. Nu-l avantajau noile culori. Arăta ca omul care va pierde. Şi ştiu că sună bizar (dar dacă spectrul o ia razna, de ce să nu-l urmeze şi percepţiile noastre?), dar în momentul acela am fost convins că Edward G. Robinson ştie: cu ochii lui străvechi, îşi fixează adversarul albăstrit şi vede tristeţea perdantului. Albastrul e culoarea tristeţii. Deşi Edward G. părea că se simte bine în pielea lui albastră. Tristeţea lui nu sugera înfrîngere, ci experienţă. În aşteptarea depanatorului, am continuat să-mi explorez televizorul magnetizat. Mi-a plăcut Discovery, cu oceanul verde-crud împroşcat de petele mov ale rechinilor, sub un soare albastru. Talk-show-urile cîştigaseră în eleganţă. Mi-a plăcut noua sobrietate a moderatorilor, efectul albăstrimii lor stricat doar ocazional de cîte o explozie purpurie pe cămaşă. Culorile noi păreau a comenta pe marginea filmelor vechi. Îşi făceau de cap cu stările emoţionale urmărite de regizor, îşi luau