Magie Trilogia lui J.R.R. Tolkien Stăpînul inelelor/Lord of the Rings căpătase pentru mine un iz descurajant de întîlnire ratată (ceva ce trebuia să se producă în copilărie şi dacă nu s-a produs atunci, nu mai are rost), de "text sacru" (ceva care adună mai mulţi sectanţi decît simpli admiratori: dacă n-o înveţi pe dinafară şi n-o declari "cartea secolului" - cum a şi fost declarată, după nişte sufragii ale cititorilor englezi şi americani -, atunci eşti exclus), de glob de cristal în care poţi să vezi orice (de la alianţa împotriva lui Hitler pînă la războiul împotriva terorismului, trecînd prin mişcarea hippie şi prin cruciada studenţilor americani împotriva lui Nixon). După ce-am văzut ecranizarea lui Peter Jackson după primul volum al trilogiei, Frăţia inelului/The Fellowship of the Ring, nu pot să promit că voi deveni un adept (sau "ringolog"), că îmi voi petrece restul vieţii studiind limba elfă, geografia Pămîntului de Mijloc şi toate obiceiurile hobbiţilor, orcilor, goblinilor şi trollilor descrişi de Tolkien. Dar pot să mărturisesc că la un moment dat, cînd filmul intrase bine în cea de-a treia şi ultima sa oră, la secvenţa în care viteazul Boromir (Sean Penn), străpuns de trei săgeţi de-ale orcilor, continuă să facă minuni cu sabia, am realizat că o parte din mine a preluat controlul şi e fericită - partea care se înfioară de cîte ori îi vede pe cei şapte samurai în ploaia şi noroiul ultimei lor bătălii sau de cîte ori şi-l aminteşte pe William Holden, căpetenia hoardei sălbatice, spunînd - "Hai să mergem!" (la moartea glorioasă pe care n-a uitat-o nici un spectator), şi pe Ernest Borgnine, credinciosul său prieten, răspunzînd - "De ce nu?". Să nu fiu înţeles greşit: basmul lui Jackson nu atinge nicăieri grandoarea unui poem eroic de Kurosawa sau de Peckinpah. Dar valorile sale simple, arhaice - camaraderia virilă; onoarea şi curajul pe care le inspi