convorbire cu Silvia KERIM, scriitoare

Cînd am cunoscut-o, demult, îşi trăia frumuseţea vesel, cu o picătură de necesară provocare, fără ipocrită modestie. Dacă te desprindeai de propria persoană, de comparaţiile impuse de propriul eu şi te situai în poziţia spectatorului, ceea ce se vedea şi ceea ce se bănuia era foarte plăcut: un om deschis, o femeie împăcată cu sine, cu ceea ce a fost şi cu ceea ce o aşteaptă. Nu toată lumea reuşeşte să se desprindă de propria persoană. Acestora Silvia Kerim le-a făcut cadoul carierei ei profesionale, ştiinţa de a se lua în serios pe un teren unde nimeni nu o aştepta: a fost, la Radio, şefa secţiei de artă (ţine la această amintire), a lucrat în cinematografie, în televiziune, a tradus, a scris poveşti şi piese, cu şi fără muzică, pentru copii, şi-a povestit cartierul, strada şi casa precum şi seara de 21 decembrie 1989, petrecută la "baricada de la Dalles", ca şi tranziţia care ne-a marcat pe toţi (în volumul "Vedere din Parfumerie", premiat de Uniunea Scriitorilor în 1997) cu farmecul dat de dragostea devenită talent. Ne-am văzut în toţi aceşti ani, acum ne-am întîlnit în casa de pe strada Parfumului: e veselă, chiar cînd vorbeşte despre amintiri triste, e provocatoare fără ipocrită modestie.

Cînd ţi-ai dat seama că oamenii se uită altfel la tine decît la fetele dimprejur? Încă din grădiniţă am fost un fel de lider de opinie, cum s-ar spune acuma. Cred că pe atunci eram un copil foarte urît, deşi mama mea era convinsă că sînt foarte frumoasă; aşa sînt mamele. Aveam un păr destul de ţeapăn, nu creţ, nu buclat, cum ar fi trebuit, o strungăreaţă între lopeţile care erau dinţii mei din faţă, eram destul de slabă şi la toate astea se adăuga o voce destul de groasă. În ciuda acestor însuşiri, Fräulein Trudi, de la grădiniţa anglicană de pe strada Olteni (devenită mai tîrziu şcoala anglicană şi, într-un tîrziu, studiou