lui Radu Cosaşu Ultima mea declaraţie de dragoste a fost o invitaţie la Cinematecă, la un film din 1949, Al treilea om. În lumina care venea dinspre ecran, cercetam pe furiş profilul celei care stătea lîngă mine, ca şi cum totul ar fi depins de răspunsul ei la o melodie de ţiteră, la imaginea unei străzi din Viena, cu ziduri peste care la un moment dat se întinde umbra unui vînzător de baloane, la un lung cadru fix şi final, cu o femeie care nu se grăbeşte, căci nu mai are unde să se ducă, apropiindu-se de noi pe o alee, apoi trecînd, lăsîndu-ne în urmă, pe noi şi pe bărbatul pentru care n-a avut nici măcar o privire şi care, după trecerea ei, îşi aprinde o ţigară. Orice tresărire a acelui profil era importantă pentru mine. N-o invitasem la film ca să creez atmosferă, ca să pregătesc terenul, ca să-mi asigur o introducere la declaraţie. Declaraţia era însuşi filmul, îl lăsam să vorbească, eu nu spuneam decît - "Iată ceva ce-mi place, ceva ce, din motive complicate, a devenit pentru mine mai mult decât o operă de artă pe care o apreciez, ceva ce-a devenit al meu sau, în orice caz, o parte mai bună din mine, ceva ce-am vrut să-ţi arăt, pînă acum n-am mai făcut asta, de cîte ori l-am văzut am fost singur în sală, l-am păstrat ca să ţi-l arăt, aşa cum alţii păstrează cuvinte care nu pot fi spuse oricui, serenade care nu pot fi cîntate sub orice balcon." Dar pînă şi asta o spuneam tăcînd. E ceva ce-am învăţat tot dintr-un film (din Manhattan-ul lui Woody Allen) - să te oferi oferind lucrurile care-ţi plac. Iar lucrurile acestea le-am împărţit în declaraţii de dragoste (puţine la număr - Al treilea om şi încă două-trei) şi mîini întinse - categorie în care intră Omul care voia să fie rege/The Man Who Would Be King (16 martie, Antena 1), un film de John Huston, după o nuvelă de Kipling. În această categorie, lucrurile decurg mai simplu: teama că mîna întinsă va rămî