Dacă mantra miesiană a modernităţii este "adevărată" şi "forma urmează funcţiei", atunci casele construite după aceasta se vor supune greu conversiei. Înseamnă că ar trebui să fim descurajaţi: schimbînd funcţiunea, mai cu seamă atunci cînd o facem radical, faţada ar fi să fie situată în plin neadevăr. Conversia îl infirmă şi pe Gadamer, întrucît este de natură să saboteze "soluţia fericită" pe care el o vedea la conjuncţia dintre funcţiune, formă şi relaţie cu amplasamentul. Conversiile interesante se petrec la intersecţia dintre investigaţie filosofică şi actare spontană, deopotrivă reactivă (la ce este deja prezent) şi activă (punînd în criză prezentul şi formulîndu-se pe sine prin raportare la acest prezent) în sit real. Conversia este interpretare la (cel puţin) două mîini, joc pe mîna "adversarului" (cel care a proiectat înaintea ta), gîndire dublă şi, nu rareori, proces de intenţie făcut predecesorului. Coprezenţa celor două case înseamnă totodată şi coprezenţa a cel puţin două intenţii auctoriale în aceeaşi zidire. Ca în pictura dioptică, imaginea se compune din vederea concomitentă a lui atunci şi acum, la intersecţia celor două planuri temporale în acelaşi spaţiu. Desigur, există în ţară un potenţial privilegiat pentru conversii, atît în zonele vechi, cît şi în cele noi. Bunăoară, Bucureştii hanurilor pot găzdui spaţii de spectacol în curţile lor interioare, dar nu numai: subsolurile - aici cu bolţi de cărămidă, care, luate în posesie rapid de către barurile underground (la propriu şi la figurat) conţin deja scene de spectacol şi expun deja lucrări de artă - sau podurile pot fi de asemenea convertite. Hanul cu Tei este, din acest punct de vedere, un exemplu privilegiat. Mă bucur că acest potenţial este explorat acum şi de şcolile de arhitectură. Ştiu că timişorenii convertesc podurile caselor vechi - ne-o dovedeşte ultimul număr al

excelentei r