Unul dintre cele mai interesante fenomene postdecembriste este cel al schimbărilor de meserie. Fără precedent în ultima jumătate de secol, el s-a declanşat imediat ce a fost posibil. În perioada comunistă, cu puţine excepţii, această practică nu era nici permisă, dar nici utilă. Există o motivaţie aproape exclusivă a schimbării profesiunii: pentru a cîştiga mai mulţi bani. În particular - mai mult decît nimic, adică pentru a găsi un loc de muncă. Sînt rare (dar spectaculoase) situaţiile în care cineva îşi schimbă meseria nu din considerente materiale, ci pentru că şi-a descoperit altă vocaţie. Or, înainte de decembrie 1989, nu prea aveai cum şi de ce să-ţi schimbi meseria. În primul rînd, statul îţi asigura un loc de muncă (ba chiar te căuta Miliţia dacă nu lucrai nicăieri). În al doilea rînd era extrem de dificil, aproape imposibil, să urmezi a doua facultate sau chiar a doua specializare, oricare ar fi fost ea. Învăţămîntul fiind gratuit, statul nu era de acord să investească în tine de două ori (la un moment dat, s-a pus chiar problema ca românii care emigrează legal să-şi plătească mai întîi şcolarizarea). În fine, din acelaşi motiv, probabil, legea interzicea angajarea pe un post sub nivelul calificării. Pe acest fond au apărut legende cu absolvenţi de facultăţi care dădeau şpagă la greu ca să li se "ascundă" diploma (respectiv să li se falsifice cartea de muncă) pentru a se putea angaja ca şoferi de taxi! După decembrie 1989 au dispărut toate interdicţiile, dar şi siguranţa locului de muncă. Nici o facultate nu îţi asigură aşa ceva şi există doar cîteva şcoli de meserii, în zona cooperaţiei meşteşugăreşti, la capătul cărora ai, cît de cît, un salariu garantat. Iar noii absolvenţi nu fac decît să se alăture celor peste un milion de români care au ajuns şomeri ca urmare a restructurării (ce delicat sună, nu-i aşa?) sau a dispariţiei întreprinderii unde l