Da, e o artă coruptă. Din visul de a crea imagini care să ne mişte pe toţi (culţi, inculţi, desculţi, burghezi, proletari, aristocraţi, tineri, nu-prea-tineri, cîndva-tineri), care să ne găsească oriunde (în apartamentele, palatele, magherniţele, wigwamurile, iurtele, igluurile, cămăruţele şi pustiurile noastre personale), care să ilumineze, măcar un moment (cît durează un chibrit scăpărat în întuneric), ceea ce avem în comun - din visul acela nu s-a ales mare lucru. Publicul e rupt: "elitele" îşi au cinematograful lor "de artă", "masele" au cinematograful lor "comercial". Iar ghilimelele care umplu fraza anterioară sînt răzbunătoare, pentru că, pe la începuturile cinefiliei mele, de cîte ori auzeam pe cineva făcînd distincţia respectivă, reacţionam printr-o crispare interioară (mai mult sau mai puţin vizibilă) şi un scrîşnet de dinţi (mai mult sau mai puţin discret). Mă temeam că va urma o întrebare solemnă despre Deşertul roşu al lui Antonioni, sau despre Albastru al lui Kieslowski, sau despre Călăuza lui Tarkovski. Şi (pe-atunci nu învăţasem să mă controlez) mă temeam că voi răspunde obraznic: "Le-am văzut şi, de-atunci, încerc să uit că le-am văzut." Iar interlocutorul, în amabilitatea lui, nedorind să-şi strice părerea despre mine, va insista: "Nu se poate, trebuie să le mai vezi o dată!". Iar eu (pe-atunci mergeam departe cu fronda) voi răspunde: "Nu se poate: în seara asta se dă la televizor un Spielberg pe care nu l-am mai văzut de cîteva luni şi nu-l pot rata". Şi el, încăpăţînîndu-se înduioşător să nu mă expedieze în bolgia idioţilor (sau a anti-intelectualilor, sau a altor cauze pierdute) va conchide că îmi place să provoc, să spun lucruri scandaloase. Dar eu cred(eam) cu adevărat că (şi urmează o triplă blasfemie): în Deşertul roşu, alienarea e doar o poză şic; în Albastru, Kieslowski falsifică suferinţa umană, toată "arta" de-acolo fiind doar afec