Filmul Amélie (Le fabuleux destin d'Amélie Poulain), în regia lui Jean-Pierre Jeunet, cu Audrey Tautou, superpremiat şi vizionat, de curînd, la Institutul Francez, nu numai că este, banal spus, fermecător, dar are şi meritul de a răsturna o serie de prejudecăţi induse de alte producţii. Mă refer, aici, la clişeele psihanalitice cu copilăria nefericită şi efectele nefaste asupra maturităţii eroului/eroinei din filmele americane clasice cu, să le zicem, maniaci. Nu discut adevărul ştiinţific al influenţei anterior menţionate, la care puţini pot pretinde că se pricep, ci redundanţa şi, ca atare, oboseala formulei consacrate: majoritatea răilor din filmele americane, chiar criminalii în serie, au avut o copilărie nefericită, probleme cu un tată alcoolic şi abuziv sau cu o mamă arhiposesivă. Comportamentul lor ca adulţi este adeseori motivat, dacă nu scuzat, de aceste sechele. Amélie, din filmul cu acelaşi nume, sparge tiparele complexului psihanalitic. Da, ni se povesteşte că a avut o copilărie nefericită, dar nu chiar în stil american: cu un tată absent şi o mamă ce a murit, rapid, într-un accident, izolată de ceilalţi copii datorită unei maladii imaginare. Nota ironică şi suprarealistă a întregii poveşti o scot, din start, pe Amélie, din şabloanele maniacilor americani. Categoria, urît intitulată, de "maniac", o poate, desigur, cuprinde şi pe Amélie: dar, spre deosebire de răii din peliculele americane, care omoară din cauza frustrărilor, Amélie face bine. Face bine fără voia celorlalţi, care, evident, nu sînt consultaţi, face bine minţind şi agresînd intimitatea unuia sau a altuia; face bine cu o perseverenţă excesivă, dedicîndu-se acestei operaţiuni trup şi suflet. Amélie este, din cauza tuturor acestor excese şi fanatisme, o maniacă, dar am putea-o numi o maniacă "de bine". Spre deosebire de killer-ii americani,

frustrările din trecut nu au acrit-o pe A