După 1990 a apărut ocupaţia de comentator politic. Nu reprezintă o carieră decît dacă persoana îşi pune abilitatea în slujba vreunui partid sau, şi mai bine, a guvernului. În schimb, are valoare de schimb. Utilizînd puţină dialectică, multe idei greu de verificat şi o voce gravă, comentatorul apare la TV sau în ziare şi lansează nestingherit afirmaţii false. Adică irefutabile (scuze!). Arma sa cea mai perfidă - punerea realităţilor româneşti în paralel cu cele internaţionale. În funcţie de descendenţa politică a autorului, România este fie mult peste standardele Occidentului, fie la mare distanţă de ele. Exemplu: "Niciunde pe lume nu există XYZ!!!". Ca la noi, adică! Aceste generalizări sînt, aproape fără excepţie, lipsite de... realitate. Iată un exemplu, amuzant dacă n-ar fi enervant: maturitatea politică anglo-saxonă nu a redus numărul partidelor politice la doar două (şi în SUA şi în Marea Britanie există zeci de partide - maturitatea a lucrat mai subtil şi s-a manifestat la nivelul electoratului, care preferă orientările esenţiale celor marginale). Cum să te mai miri, atunci, de faptul că un colaborator al unui (onorabil) săptămînal reinventează mişcarea studenţească? Comentatorul citat deplînge lipsa activismului politic la generaţia studioasă. Reducînd demonstraţia la esenţial, iată retorica dumisale. În primul rînd, foştii lideri ai studenţilor au intrat în politică. Lucru regretabil (spune autorul), pentru că au neglijat societatea civilă. De parcă societatea civilă n-ar fi etajul superior al vieţii politice (ambele neisprăvite în societatea noastră). În al doilea, studenţii nu mai exprimă "idei şi principii specific studenteşti". (Eu, unul, cred că astfel de "idei şi principii specifice" nu pot fi decît sindicaliste - creioane prea scumpe, profesori prea libidinoşi sau gume prea moi - dacă nu, sînt politice, deci ne-specifice.) Mai grav, spune domni