interviu cu Cozmin GUŞĂ,

secretar general al PSD

După o împărţire cam schematică, unii dintre socialiştii sau social-democraţii europeni se autointitulează "progresişti", considerîndu-i pe adversarii lor de dreapta sau centru-dreapta "reacţionari" ori "conservatori". În cazul PSD şi al politicii româneşti, s-ar putea aplica această schemă? Cine ar fi "reacţionarii" sau "conservatorii" cu care luptaţi? În primul rînd, această schemă ţine de domeniul trecutului chiar şi în Occident. Cunosc în ambele "tabere" şi progresişti, şi conservatori. În România, desigur, e cu atît mai greu de făcut această distincţie, iar conservatori ar fi greu să avem, pentru că nu prea ar avea "obiectul de conservat", ca să mă exprim destul de simplu. Sînt foarte mulţi dintre cei situaţi pe partea dreaptă a spectrului politic cu anumite atitudini economice sau politice care le-ar îndreptăţi o anumită etichetă, dar nu au justificarea unui conservatorism în sensul bun al cuvîntului: nici în trecutul personal, nici în trecutul organizaţiei pe care o reprezintă. Lupta - dacă există - se dă în fiecare dintre noi, iar dacă ne referim la politicieni, e vorba de o luptă cu firea personală, cu obiceiurile, cu trecutul comunist sau necomunist, cu habitudinile de stînga sau de dreapta pe care le are fiecare; aceasta este lupta cea mai groaznică. Şi, din cauza faptului că această luptă în interiorul fiecăruia capacitează cea mai mare parte a energiei personale, foarte greu se declanşează o luptă politică organizată, elaborată - rămîne foarte puţină energie pentru aşa ceva. Totul este conjunctural şi la voia întîmplării. Poate că sînt subiectiv, pentru că scena politică este acum atît de debalansată: partidele de centru-dreapta sînt fărîmiţate, iar unele nici nu au identitate de centru-dreapta, dar se comportă ca atare. Cred însă că lupta politică din România capătă multe aspecte conjunct