La poalele Bucegilor, chiar la liziera pădurii de pe Valea Albă, este un hotel-restaurant mic şi cochet - Marietta. Înăuntru este un indonezian mic şi cărunt - proprietarul. Ne întîmpină zîmbind şi ne oferă mîncare indoneziană, pe care se duce apoi să o gătească el însuşi şi se întoarce pentru a ne iniţia în tainele gastronomiei indoneziene, aflată, după cum ţine el să precizeze, sub trei mari influenţe: chineză, indiană şi arabă. Vorbeşte fluent româneşte, dar zîmbeşte oriental. Domnul D., indonezianul, a studiat fizica la Bucureşti pe la începutul anilor '60 şi s-a căsătorit cu o româncă. Au plecat apoi împreună în Indonezia, pînă la lovitura de stat din 1965, cînd s-au gîndit că, datorită antecedentelor româneşti, vor fi consideraţi comunişti - ceea ce nu era tocmai cea mai bună carte de vizită pentru acele vremuri. S-au hotărît aşadar să plece. Au lucrat în diferite ţări din Orientul Apropiat, apoi s-au stabilit în Statele Unite, el lucrînd însă mai mult în Venezuela. Au avut trei copii, răspîndiţi acum prin lume. Cînd au ieşit la pensie, s-au întors acasă, în România, şi au deschis acest hotel-restaurant aproape ascuns la umbra pădurii. Acum un an soţia sa a decedat. Sîntem singuri în toată clădirea, doar noi şi indonezianul. Ne savurăm mîncărurile la care domnul D. se uită cu duioşie. Sînt bucăţi banale de carne,

învelite însă în arome de un rafinament greu accesibil papilelor noastre juisînd la mici sau ciolan pe fasole. Îmi vine în minte "oda" dedicată de Andrei Pleşu şpriţului pentru a exprima ceva despre locul nostru în cultura europeană. Mă gîndesc, euro-centric, la o odă a mirodeniilor pentru a exprima ceva despre culturile orientale percepute de-a valma. Totul e cum le dozezi - precizează domnul D. Există un joc de voaluri şi de şolduri de cadînă în aceste arome sofisticate şi viclene care pun în valoare mîncarea şi o ascund în acelaşi timp.