Orice aş face şi orice aş drege, pentru mine Mondialul de fotbal înseamnă finala dintre Olanda şi RFG din 1974, golurile malagambistului Mario Kempes din 1978, ale mascalţonelui Paolo Rossi din 1982 şi golul cu mîna divină a lui Maradona din 1986. Nici nu mai trec dincoace de 1990 - este o istorie indecent de recentă. Cert este că aştept aceste campionate cu o nerăbdare sută la sută copilărească. Aştept parcă, de fapt, rejucarea semifinalei Franţa - RFG din 1982, la care, numai gîndindu-mă, pulsul îmi creşte şi acum - şi tot degeaba, rezultatul meciului tot acela rămîne. Nu mai dau detalii; cine le ştie le ştie, cine nu - poate să regrete pînă la sfîrşitul zilelor sale. Or, am impresia că în săptămînile astea Mondialul a lipsit la întîlnire. Ceva-ceva a fost, în mod cert aducea a fotbal, marile firme de echipament - şi Adidas, şi Kappa, şi Le Coq Sportif - au fost la locurile lor, reclamele pe marginea gazonului la fel, au fost şi ceva goluri, reluările au fost din unghiuri potrivite (cel mai mult mi-au plăcut cele prinse de camerele agăţate în firele plasei, care zgîlţîiau ecranul cînd intra mingea în poartă), comentatorii noştri au fost fie plini de poante, fie suspect de partizani (dar aşa sînt ei în mod obişnuit). Deja văzusem cîteva meciuri la ora 9,30 a dimineţii - ora desenelor animate - şi la primele ore ale amiezii - cînd toată lumea gustă telenovele - şi parcă tot aşteptam Mondialul. Şi, în loc de Mondial, a apărut o lecţie despre golbalizare - globalizarea prin gol. O lecţie scurtă dar condensată. Începînd cu locul desfăşurării, în două ţări, şi continuînd cu Senegalul chemat să mai apere cîte ceva din onoarea marii şi repede bătutei Franţei (vorbesc, totuşi, despre 2002, nu despre 1940). Cu Argentina, care a plecat acasă din primul tur. Cu Japonia, care a cîştigat grupa pentru care se luptau Belgia şi Rusia. Cu americanii care i-au bătut pe portugh