În bulgăreşte, "luminiţa de la capătul tunelului" se cheamă radar. Cu acest instrument simplu de inginerie financiară, care transformă tot ce mişcă - şi de fiecare dată cînd mişcă - în 10 euro, poporul vecin şi prieten încearcă, modest şi harnic, cum îl ştim, să-şi acopere oneroasele costuri ale tranziţiei. Am avut ocazia să studiez acest fenomen in situ, traversînd de două ori teritoriul Bulgariei într-un timp record de 10 ore la dus şi 12 la întors (exact ca rapidul care face 10 ore de la Bucureşti la Sofia şi 12 de la Sofia la Bucureşti). Am realizat că principiul este foarte simplu: se pune un număr indefinit de plăcuţe de limitare a vitezei la 40 km/oră (pe alocuri mai puţin) în cele mai ingenioase locuri cu putinţă - pe lîngă orice curbă, orice benzinărie, orice bodegă, orice drum din cîmp pe unde s-ar putea să ţîşnească o vacă nebună, orice urcuş şi orice coborîş - şi nu se pune nici un indicator de încetare a zonei de interdicţie. Se distribuie apoi cîte un echipaj de poliţie la distanţe variabile după fiecare indicator de limitare a vitezei, se înzestrează (eventual) cu un pistol-radar şi se aşteaptă, pe cît posibil, la umbră. Se preferă maşini străine, ale acestei comunităţi europene care îi supune la cheltuieli de tranziţie, dar, în funcţie de necesităţi, la acest efort naţional de finanţare pot contribui şi cetăţeni bulgari. Plata se face simplu: nu ai ghicit corect unde s-ar situa încetarea zonei de interdicţie, scoţi 10 euro din buzunar şi ai dreptul să mai încerci o dată. Cunoscător al spaţiului bulgar, în primele cinci ore de mers am evitat 17 radare. Apoi, la 3 minute unul de altul,

am luat două în plin: primul mergînd în coloană dar fiind scos din acest anonimat de un poliţist vesel şi guraliv, care, din simpatie pentru cele două-trei vorbe în bulgară ale mele nu mi-a mai tăiat chitanţă; al doilea, într-un context mai ingenios: limitar