Plouă din greu. E bine pentru agricultură. N-a mai plouat de mult. De la prînz. Printre mesele acestui restaurant de cartier s-au format băltoace. Printre băltoace se preumblă ostentativ o re-creatură. Are un deux-pièces lucitor şi sobru - oferă privirii doar braţele, umerii, pieptul, coapsele şi buricul. Ornat cu un mic inel metalic. Pesemne preţios, precis lucitor. Singurii care nu o urmăresc din priviri sînt cei 12 cetăţeni (de ambe sexe) instalaţi la cea mai mare masă din local. Fac parte, fără dubiu, dintr-o rasă indiferentă la bucuriile cărnii (indiferent de modul ei de utilizare). Seniori ai spiritului? Artizani ai verbului rostit? Ai cuvîntului scris? Vrăjitori ai bursei? Greu de spus. Discută politică şi au început să chelească, să albească. Sau să-şi ascundă defectele. În schimb, la mesele din jur se discută despre jeepuri şi despre cele mai bune plaje din Grecia şi Croaţia. Jeepurile-s colea, plajele ceva mai departe. Purtătoarea deux-pièces-ului încearcă să-l depisteze pe şoferul care n-a venit însoţit. Altminteri, cum să ajungă pe splendidele plaje? Peste întreaga adunare pluteşte ceaţa spiritului tutelar al acestui restaurant de cartier. Cocoşatul. Care face cei mai buni mici din lume. Îmi închipui un Lagardère* modern care, sub masca handicapului, îl aşteaptă pe vreunul din puternicii zilei, ca să-l străpungă cu spada sa fierbinte şi mînjită de muştar şi carne de mici. Pînă una-alta şi-a făcut restaurant. La masa cea mare, acesta este subiectul care însoţeşte antreurile. Iată că se poate obţine ceva din muncă! Omul şi-a depăşit handicapul, s-a pîrlit în faţa grătarului, dar acum are firma lui. Un vlăstar al capitalismului înmugureşte sub ochii noştri. În curînd, Cocoşatul va stăpîni întreaga stradă sau va avea o reţea naţională de restaurante. Aşa cum se întîmplă în toată lumea civilizată. Din Cornul Africii pînă în Cornu. Odată cu ciorbele se