Cînd Tita Chiper era morocănoasă, iritarea ei era contaminantă pentru redacţie; noroc că n-o apuca des, nici n-o ţinea mult. Ochii ei negri şi vii ţîşnind de sub tunsoarea de ştrengar încărunţit o trădau repede. Vestală pe lîngă altarele ludicului, Tita mima supărarea, dar nu o profesa. De ani de zile, fiecare dintre noi ştia că Tita are ceva probleme, grave, dar pudoarea ei a blocat orice trecere dincolo de asta. Cînd Tita era în formă, masa redacţiei tresălta de bună dispoziţia tuturor, iar ea ne răsfăţa cu poante. Ea vedea toate talk-show-rile, citea toate ziarele - chiar şi revistele cele mai imposibile -, ştia toate subiectele, eroii şi căzăturile zilei. Mai rar aşa un om care să stăpînească atît de bine prezentul şi trecutul. A o asculta pe Tita povestind din viaţa-i împletită cu viaţa altora era un privilegiu rar; mîna-i stîngă, inertă, era din cînd în cînd apucată cu dreapta şi aranjată mai încoace sau mai încolo, aşa cum un staroste îşi aşează toiagul. Destine politice sau literare, personaje majore sau minore, drame şi aiuritoare episoade pline de haz veneau din spate, povestite cum ştia Tita s-o facă. Ea ştia aproape tot despre toţi. Ceea ce nu ştia Tita ori nu era important, ori nu se petrecuse încă. Cînd Tita era în formă, desena pisici. Desena pisici văzute din faţă şi altele văzute din spate. Într-o zi, după ce produsese cu pixul pe hîrtie cîteva feline pentru băiatul Iaromirei P., am mers la masă într-o sală de pe aproape, local pe care ea îl descoperise şi-n care ne-a iniţiat cu rîndul, pe cei mai curioşi. La mine, iniţierea era o recidivă: Tita a fost prima persoană care mi-a deschis uşa redacţiei, în iunie '96, şi mai apoi prima care m-a sunat să-mi ceară un articol (i-am dat în cîteva rînduri motive să regrete aceste lucruri, dar n-a ţinut-o mai mult de o zi). Şi, la masă fiind, şi mai fiind şi într-una dintre zilele de tachinare, i-am spus