Casa de Cultură "Grigore Preoteasa" m-a fascinat încă din primul moment, o clădire veche, masivă, un fel de castel al căpcăunului din basme, cu zeci de cotloane cufundate în beznă, zeci de culoare unde te poţi pierde, scări care par să nu ducă nicăieri şi zeci de uşi, iar în spatele fiecărei uşi se întîmplă ceva despre care tu nu ştii, se vorbeşte în şoaptă sau se ţipă, se împărtăşesc taine se pune la cale...senzaţia de ireal, de poveste se accentuează, pentru că timpul rămîne undeva suspendat, nu mai ştii dacă ai douăzeci sau cincizeci de ani...cel puţin asta a fost experienţa mea personală. La subsol repetă trupele, iar fragmente din muzica lor se amestecă, auzi un solo de chitară din Led Zeppelin, apoi un răcnet à la Iron Maiden, îi vezi pe băieţi cărîndu-şi instrumente, îi recunoşti pe cei de la Voltaj, te cuprinde febra de concert. La parter deja i-aţi cunoscut pe dansatori, iar într-o altă sală, cursanţii de la foto vizionează un film vechi, poate "Călăuza", poate "Cuţitul în apă" a lui Polanski. La etaje, un zumzet nelămurit se aude din fiecare sală de curs, se vorbeşte în engleză, franceză, italiană, acorduri de chitară de la cursul de chitară clasică, ţăcănitul foarfecelor de la cursul de croitorie, Internet-Club-ul, cu doar zece mii de lei ora, dar cu "floape" defecte, calculatoarele au nume geografice, Bîlea, Sf. Ana, Păduchiosu, poţi trage cu ochiul la chat-ul celui de lîngă tine, deoarece ţie computerul îţi încarcă greu site-ul, te plictiseşti, pe un afiş de pe perete scrie "Salvaţi natura!". Există şi o sală de cinema care aduce cu una de cartier, scaune incomode din lemn, ecran plin de praf, pelicula ruptă pe alături, desigur fluierăturile de rigoare.

La "Titanic" a fost bătaie pe bilete, dar nu s-a plîns, ci s-a rîs în hohote, unii spectatori trecuseră mai întîi pe la bar, berile la cutie circulau de la un capăt la celălat al rîndului. De