În 1937, România se prezenta la Expoziţia Universală de la Paris cu un pavilion naţional proiectat de Duiliu Marcu. Aflat în imediata proximitate a unui cuplu de edificii atît de tensionat - pavilionul nazist (arh. Albert Speer) vs. cel stalinist (arh. Boris Iofan) - pavilionul regal român încerca să ţină pasul cu această defilare de clasicism epurat (stripped classicism). Este destul să privim cu luare aminte modificarea adusă de Duiliu Marcu Operei din Timişoara spre a înţelege şi tema pavilionului: un mare arc pe o elevaţie altfel absolut plană - arc de triumf, aşadar, cu semnificaţiile care derivă din folosirea tocmai a acestei figuri a arhitecturii imperiale romane în anul de graţie 1937. Aşa descris, doar prin faţada sa principală, pavilionul românesc ar fi însă profund incomplet. Aceea era doar faţada oficială. Către curtea interioară, acelaşi pavilion ne prezenta o faţadă de "prispă" neoromânească, cu stîlpi de lemn şi arcatură de mînăstire oltenească în jurul unei fîntîni maure*, pentru ca restaurantul adiacent să propună o decrispată arhitectură "modernă" (mai precis: post-Art Deco) de felul celei pe care acelaşi arhitect nu o profesa, dar mulţi dintre colegii săi români o profesau deja de peste un deceniu prin Bucureştii emancipaţi din jurul Parcului Bonaparte. Ca într-un ciob holografic, în ezitările lui Marcu se pot străvedea ambiguităţile unei arhitecturi cu mai multe viteze, precum cea interbelică din România. Or, arhitectura, împreună cu pandantul ei localizator - urbanismul - sînt oglinzi mai degrabă fidele ale societăţii care le generează. Pavilionul regal al României de la Paris 1937 este aşadar un pavilion tricefal: solemn spre spaţiul public; domestic, pitoresc-nostalgic către interior; în fine, monden şi modern depotrivă, naţional şi cosmopolit. Să fie el semnul unei ambiguităţi deliberate a arhitectului? Să fie de vină complexitatea te