La mijloc de noiembrie, sus, pe Caraiman, crucea este prinsă solid într-un peisaj cu zăpadă, pază multelor vile care au apărut la poale, pe o rază de 50 de kilometri şi mai bine. Într-un tren obişnuit nu mai sînt mulţi, totuşi, cei dispuşi s-o admire. Din cauza unor lucrări la linie care nu se mai termină, drumul de la Bucureşti la Ploieşti durează aproape ca pe vremea lui Caragiale, pe cînd dinspre Sinaia veneau, mamiţo!, ecourile menuetului lui Pederaski. Şi, ceva mai încolo, apare şi Braşovul. Pasajul subteran al gării - peste aşteptări de curat şi de luminat - duce către holul central al staţiei; hol în care două automate de cafea chiar funcţionează, cu fisele de aluminiu ale salariului mediu pe economie. Trec în goană pe lîngă un cuplu la vreo patruzeci de ani, tocmai în clipa fatală în care ea îi spune Şi ţi-am spus foarte clar să nu-mi vii la gară - în timp ce el stă cu privirile prinse în mănuşile pe care le ţine în mînă, cu aerul unui Lukaşenko de ocazie, care tocmai a aflat că viza sa de Praga pune ceva probleme. La o grăbită - şi, desigur, falsă - privire, fostul oraş industrial Braşov a devenit un oraş bancar: ca peste tot, dar parcă ceva mai mult aici, sediile băncilor se înalţă sticloase, oţelite şi uşor obraznice. Ca peste tot, la prima intersecţie am întîlnit şi prima cunoştinţă, pe care o lăsasem săptămîna trecută în alt oraş - teribilul chip de fată cu limba scoasă de un metru, la propriu, care face de pe panouri reclamă la biluţele de gumă de mestecat. Acum 15 ani, la Braşov guma venea cu trenul, cu autocarul sau cu valiza, cu tot cu nemţii în vizite la rude. Să mai spună cineva că nu s-au mai schimbat lucrurile în România. Acum 15 ani, Braşovul era un oraş în carantină, datorită manierei particulare în care o mînă de muncitori de la fostul Steagul Roşu ajunseseră să petreacă o duminică sub comunism. În acea dimineaţă de 15 noiembrie, zi de