Cînd eşti plecat d'acasă şi pătrunzi în spaţiul Celuilalt, te afli, de regulă, în plin exotism, adică atunci cînd te uiţi pe fereastra unei case şi nu te mai vezi înăuntru. Din acest punct de vedere Viena este, pentru un bucureştean, profund exotică. Desigur, există cultura generală şi ghidurile turistice, care îţi spun dinainte ce trebuie să vezi şi la ce să te aştepţi. Dar asta e ca şi cum ai intra în viaţă prin înţelepciunea bătrîneţii; tinereţea va fi totdeauna o deziluzie... Am preferat aşadar ignoranţa exuberantă a tinereţii şi am pornit la descoperirea Vienei fără arme şi bagaje, lăsîndu-mă impresionat la voia întîmplării de arhitectura sa imperială cu rîndurile ei de ferestre aliniate şi fără balcoane, în spatele cărora nu se afla nici măcar umbra unui Mihăilescu. La un moment dat, plin de atîta străinătate, m-am adăpostit pe terasa unei cîrciumi să beau o bere. Şi brusc m-am simţit din nou acasă! Am stat apoi zile întregi să-mi explic acest sentiment, lucru care, ţin să vă aduc aminte, a preocupat pe mulţi oameni serioşi înaintea mea - asta ca să curm din start orice interpretare răutăcioasă. Despre ce este vorba deci? Mai întîi de toate, "cîrciuma" este spaţiul ecumenic prin excelenţă. Că e vorba de o Bierstube în Viena, de un bistrou parizian sau de o tavernă grecească, exotismul locului se manifestă totdeauna în şi prin forma universală a "comensalităţii", a unei ospitalităţi - fie ea şi formală sau doar virtuală - în care Străinul este, prin definiţie, bine primit şi astfel asimilat unui "om de-al locului". Cîrciuma este astfel un spaţiu public în care se topeşte privatul. Dar de ce tocmai în "cîrciumă"? Răspunsul îl constituie tocmai această comensalitate, adică faptul fundamental de "a-mînca-împreună". Or, aşa cum remarca un sociolog serios precum Simmel în faimoasa sa "sociologie a prînzului", în obişnuinţa umană de a mînca împreună se întîlne