interviu cu Adina KENEREŞ
Despărţirea de sistem, de ţară,
de literatură Îngereasa cu pălărie verde, romanul tău de debut la 25 de ani, a fost extrem de bine primit de critică, pomenit, inclus în toate sintezele despre generaţia "întunecatului deceniu literar nouă". Ai continuat (invers decît majoritatea) cu un volum de nuvele. De ce n-ai mai publicat nimic din 1985? Cărţile astea sînt chiar oglinda persoanei mele de atunci. Mă reprezentau integral, spuneau totul despre acele anume lucruri care mă interesau în litera scrisă şi în lumea în care trăiam. Eu spuneam ceva cuiva cu fiecare semn al lor şi eram dăruită nevoii de a mă hrăni pentru a scrie, aşa cum unii mănîncă doar pentru a putea fuma. A existat şi o a treia carte, care n-a mai putut fi nici măcar depusă în 1986 la Cartea Românească din pricina climatului de teroare goală care-i învăluia pe scriitori în general şi pe cei tineri în special. Semnătura nu mi-a mai putut apărea nici măcar în reviste, şi asta fără mare zarvă. Îmi aduc aminte că această ieşire din actualitate nu m-a afectat peste măsură, cum nu mi-a schimbat viaţa, nici bunăvoinţa criticii. M-am bucurat de ea, ca orice om, dar cum sînt mai degrabă o creatură a obligaţiilor decît a drepturilor, în liniştea care s-a lăsat, am făcut o autentică şi poate definitivă criză de refuz. Existenţa mea a devenit presuicidară - dacă nu eram lăsată să fiu ceea ce eram, ce aveam să devin?! Mi-am digerat, discret şi urban, tragedia. În 1987 nu mai eram decît un spasm. Am avut atunci marele noroc să mă pot despărţi de sistem, de ţară şi, pentru un timp, de literatură. Ai putea face o comparaţie (tendinţe, subiecte, proceduri, forţă, talent) între literatura actuală franceză şi cea română? Ce preferinţe ai în ambele părţi? Sînt jenată de asemenea comparaţii. Am aplaudat cu entuziasm infantil documente oficiale ale unor comitete şi comiţii internaţio
