În dimineaţa zilei de 8 ianuarie 2003, o asistentă medicală deschide uşa sălii de operaţie a Spitalului Judeţean din Timişoara. Pe hol, zeci de ziarişti şi camere de luat vederi. Femeia rămîne o clipă în prag, sub lumina blitzurilor, "trebuie să declanşezi mereu, nu ştii niciodată ce pierzi", apoi mirarea ei se transformă în furie: "Noi ne întrebăm dacă un fotbalist este o aşa mare personalitate ca să vină atîţia ziarişti! Au fost operaţi şi profesori universitari, dar n-a venit nimeni". Termină fraza şi pleacă să ducă ceva echipei de chirurgi. Operaţia pe creier a lui Iosif Rotariu, fost jucător internaţional şi acum secundul echipei naţionale, a ajuns abia la jumătate. Reacţia femeii este reacţia lumii moderne. Aceeaşi lume care, a doua zi, avea să cumpere ziarele cu paginile pline de fotografii ale operaţiei sau să aştepte buletinele de ştiri, avînd pe buze întrebarea "a reuşit?!". Pare că fiecare din noi are un dublu mecanism interior. O parte a acestuia nu înţelege, se revoltă şi protestează împotriva valului de idoli mediatici, venind preponderent din sport, muzică, modă sau film. Cealaltă jumătate a noastră, avidă de senzaţional, continuă să consume produsul, asigurînd audienţa necesară pentru ca instrumentul să se poată roti la nesfîrşit. Dacă îi asculţi pe toţi cei implicaţi în această construcţie, vei culege un sentiment de nemulţumire, omogen repartizat. Idolatorii sînt frustraţi că, în loc să trăiască, îşi reprezintă viaţa prin alţii, "pînă la urmă ce mare lucru e să dai cu piciorul în minge?", idolii reclamă intimitatea pierdută, iar cei care transportă adulaţia de jos în sus, oamenii din media, deveniţi birocraţia zeificării, vorbesc despre plictisul de a vehicula aceleaşi figuri. Dar orice demisie din sistem este pe loc penalizată. Chiar şi transferurile în interesul serviciului sînt interzise. Cînd trei gimnaste au dorit să migreze din funcţ