David Lodge este un "fan" al culturii populare: în sensul că nu rateză ocazia de ne oferi instanţe ironice ale manifestărilor şi efectelor acesteia. Dacă în "Veşti în Paradis" studia efectele turismului asupra celor care îl practicau, dar şi asupra societăţii, în "Terapia" ne delectează cu angoasele omului postmodern, însoţite de complicatele lor ritualuri de tratare. "Terapia" se potriveşte, cumva urmînd un şir de asociaţii neconvenţionale, cu starea de spirit "tip Teo" de sărbători : mai puţin exuberantă (ca-n alte romane ale autorului) şi mai melancolică, aproape irezolvabilă (noroc că Lodge nu se lasă fără finaluri fericite). Detaliile consumului de toate felurile, ale ritualurilor cotidiene şi ale kitsch-ului adiacent pot fi găsite în decoruri de la restaurant la psihanaliză şi culminînd cu pelerinajul religios. La psihanalista specializată în terapia emotiv-raţională, personajul principal, Laurence Passmore, observă: "Stăm faţă în faţă, în două fotolii între care se întinde un covor gri deschis de trei metri şi ceva, în biroul ei elegant, cu tavanul înalt, care, cu excepţia secretaire -ului de lîngă fereastră şi a unui fişier înalt şi funcţional dintr-un colţ - e mobilat mai degrabă ca un salon. Fotoliile încadrează şemineul unde focul produs de nişte cărbuni de imitaţie arde vesel în lunile de iarnă şi pe care vara se află o vază cu flori proaspete." Elementele exterioare sînt detalii esenţiale în ritualurile diverselor feluri de consum cotidiene: chiar şi în cel al terapiilor. Deşi Alexandra, psihanalista, e un persoanj important, ea determinîndu-l pe Laurence să ţină un jurnal, (deci, practic, să scrie cartea), nu scapă nici ea de kitsch şi cultura populară. De altfel, ea însăşi este descrisă ca "o girafă frumuşică şi cu gene lungi desenată de Walt Disney". Discuţia dintre ea şi Laurence porneşte de la nehotărîrea lui de a alege cravatele. Bolile îşi