convorbire cu Florian PITTIŞ L-am întîlnit după vreo douăzeci de ani de-ai mei. E tot actor la Bulandra, dar şi director la Radio România 3, unde şi-a mutat cartea de muncă. La 18 ani ai mei, nu credeam că pot să-i scutur mîna celui ce mi-a deschis capul la Beatles. Un soi de bătrîneţe timpurie de-a mea. Acum vreo trei săptămîni, am vorbit cu Florian Pittiş la Blues Cafe. Am ajuns un pic mai devreme, cum nu-mi stă în fire. Cînd am intrat, locul era înghesuit, diform. Întîi am dat mîna cu Big, autorul unei monografii Clapton, apoi cu Belfast, cunoscător şi ambulant de muzică a-ntîia. Blues Cafe mă lăsa să văd ce mai rămăsese din mine. Ce să-l întreb pe Pittiş? Să-l întreb despre mine, cel de acum 20 de ani.
De ce n-am avut curajul să-mi las plete? În perioada hippie, pletele erau declaraţia de independenţă. Cum de aţi avut curajul ce mi-a lipsit? Un moment, nu ştiu dacă am avut curaj şi nici nu cred că am avut curaj. Cineva acolo sus mă iubeşte, eu sînt actor şi eram actor cînd mi-am lăsat părul mare, e adevărat am încercat eu să-l am mai mare în şcoală, dar tot m-au tuns; degeaba am spus că sînt bolnav de sinuzită şi că-mi trebuie părul aşa cum e, am adus şi adeverinţă medicală. În liceu, se întîmpla în '61, momentul din care n-am mai băut apă. Sau apă numai sub formă de sifon sau minerală. Am făcut Institutul, priveam cu ochii mari în altă parte, îmi doream să fiu ca Beatles... Nici nu puteam să am părul lor, fiindcă eram creţ. Am avut o bursă la Paris şi am văzut spectacolul Hair şi filmul Wooodstock, de atunci mi-am lăsat părul mare. Acolo am văzut că exista şi un alt tip de artă decît văzusem eu, unde principal era sufletul, mai presus de toate era personalitatea omului. Gîndiţi-vă, ce putea să vadă un spectator aflat la un kilometru jumătate de scenă? Artistul îi convingea cu adevărul trăirilor lui. Asta m-a cutremurat. Cînd am revăzut Woodstock-ul î
