* Callas Forever (Italia-Marea Britanie-România-Franţa-Spania 2002), de Franco Zeffirelli. Vedetele acestui film sînt: Fanny Ardant în rolul a ceea ce mai rămăsese din Maria Callas în ultimul ei an de viaţă, 1977, cînd îşi pierduse vocea şi se ascundea într-un apartament din Paris; Maria Callas în rolul vocii pierdute; Chanel în rolul garderobei lui Ardant; şi Jeremy Irons în rolul unui prieten şi fost colaborator al lui Callas, ajuns impresarul unor rockeri care îşi spun Bad Dreams (altcineva le spune Wet Dreams) şi obişnuiesc să facă pipi pe public. Chanel e Chanel. Vocea lui Callas e, desigur, Vocea. Irons (la rîndul său, o voce superbă) reuşeşte să imite acceptabil un om superior pe care chiar nu-l deranjează să-şi poarte părul într-o nefericită coadă de cal şi să dea glas gîndurilor lui Zeffirelli despre muzică, puritate, ideal etc: "De ce trebuie să fim mereu atît de pămînteni?... Există muzică în capetele noastre. Există muzică în sufletele noastre. Există muzică pe care n-o putem numi. Sînteţi surzi cu toţii." Ardant nu te face să tremuri, nu te ia pe sus (cum poate că te-ar fi luat Anjelica Huston, dacă ar fi fost în locul ei), dar pusă în faţa unui rol precum Carmen, se repede asupra lui cu o lăcomie demnă de Callas, dansînd, jucîndu-se cu bărbaţi mai tineri decît ea, mimînd rolul cu o plăcere care, spre deosebire de cîntat, nu e deloc mimată. Ardant e OK. Zeffirelli nu e. Probabil că ideea părea bună, la un moment dat: filmul nu ne cere să ne prefacem că nu observăm playback-ul lui Ardant, ci face din playback premisa şi miza dramei. La 53 de ani, Callas acceptă să o întrupeze pentru prima dată pe Carmen, într-un film, partea vocală fiind asigurată de înregistrări din zilele ei de glorie. Făcut de "faimosul regizor Esteban Gomez", filmul este "o reuşită extraordinară", însă artista are o criză de conştiinţă şi la cererea ei, Carmen este distrus. Nu