Te agaseză. Sînt peste tot. Te aşezi la o masă, la terasă, îţi cumperi o bere şi apar. Cu mîinile întinse, cu privirile umile. Îi ignori, dar insistă, îţi împing sub ochi icoana cu Maica Domnului sau cartonul cu acel text agramat... şapte copii... bolnav de cancer... handicapat... fără casă... apoi încep să se roage, să cînte, să stea lîngă tine pînă cînd le dai ceva, orice, chiar şi o ţigară. Pleacă şi se întorc peste o jumătate de oră, pentru a doua oară. Au uitat! Le spui că le-ai mai dat o dată, dar atunci ei te ignoră, iar icoana, iar cartonul, iar murmurul lor tărăgănat... "ajutaţi-mă!"... "să vă dea Dumnezeu sănătate!"... "daţi-mi şi mie!". Te enervezi şi-i înjuri, dar sînt atît de obişnuiţi cu înjurăturile încît nu le mai aud. Îi urăşti. Îi încadrezi într-o tagmă, o categorie, o breaslă, zdenţele devin o uniformă, oamenii sînt, de fapt, la serviciu! Niciodată cînd le dai nu-i priveşti în ochi. Pentru că nu-ţi place.

Ologul Are în jur de patruzeci de ani, ten măsliniu şi, în loc de picioare, două cioturi. Se tîrăşte cu cîrjele lui improvizate şi cu pantalonii cît mai scurţi, ca să se vadă cioturile, pe Lipscani; uneori ajunge pînă la Piaţa Unirii - cînd are treabă pe acolo -, mai schimbă cîte o vorbă cu un vînzător de CD-uri pirat, îi mai cere unui vînzător de celulare un telefon ca să sune "un unchi", nimeni nu ştie despre cine este vorba, mulţi cred că se preface că sună sau se postează în faţă la covrigărie pentru că îi plac covrigii calzi. Cîteodată mănîncă zece-douăzeci pe zi. Cerşeşte pe muţeşte, căci consideră că handicapul său e suficient pentru a stîrni mila. Din punctul ăsta de vedere este plin de demnitate; "Niciodată n-am avut texte!", se laudă el. Dacă vrei, te poţi împrieteni cu el şi atunci te vede de la distanţă şi te salută, îţi spune "domnule", "doamnă", mai scoate cîteva vorbe, dar dacă nu-i dai ceva tace. Şi-a pierdut picioarel