Oamenii bine informaţi au răspîndit ştirea şi acum toată lumea o colportează pe la colţuri: "Cum de a dispărut aşa pur şi simplu? A existat un acord secret între Bush şi Saddam. De altfel, Statele Unite au jucat dintotdeauna cu Saddam, ca să domine Irakul. Saddam a fost şi este un agent al Washingtonului, el a vîndut Irakul, onoarea şi petrolul". Povestea e bună pentru că explică înfrîngerea şi, punînd în aceeaşi tranşee ocupantul care se prezintă drept liberator şi dictatorul care s-a prezentat drept "cel mai iubit fiu", îi dotează pe "simplii cetăţeni" cu o conştiinţă curată. În această versiune, jafurile, care prin proporţii şi violenţă le-au oferit irakienilor o neplăcută imagine colectivă, au fost comanditate de oamenii bogaţi din SUA şi organizate de CIA. Între comunicatele victorioase ale ministrului Informaţiilor şi realitatea înfrîngerii, cu tot cortegiul ei de dezordine şi haos, populaţia încearcă să-şi raţionalizeze sentimentele, înainte de saltul în necunoscut. Şi necunoscutul e ameninţător. În primul rînd din punct de vedere economic: 60% din populaţie depindea de programul de alimentaţie subvenţionat de guvernul dispărut. Zece milioane de irakieni lucrau "la stat" şi n-au primit leafa de o lună. Şi din ce buget vor fi plătiţi în viitor medicii, profesorii, şoferii de autobuz şi ceilalţi funcţionari guvernamentali? Nici politica nu se descurcă mai bine. Discursurile despre instaurarea democraţiei în Orientul Mijlociu se lovesc deocamdată de realitatea neputinţei de a instala ordinea, de epuizarea atît de rapidă a bucuriei de a fi scăpat de tiran. Americanilor le vine greu să dea un comunicat oficial al victoriei, printre altele, pentru că nu există un reprezentant al învinşilor care să semneze ceva ce ar putea semăna cu capitularea Germaniei sau a Japoniei. Probabil că reapariţia poliţiei irakiene pe străzi a fost rezultatul unei înţelegeri con