Pesimiştii şi optimiştii În 1989, odată cu căderea regimurilor comuniste, luate de o avalanşă aparent ireală, societatea civilă a devenit dintr-odată o realitate politică, în absenţa unor elite cu un semn politic contrar, pregătite să funcţioneze (Polonia era oarecum o excepţie). Nu exista nici măcar o ideologie elaborată, deoarece chemările la adevăr, pluralism, şi autenticitate nu pot fi considerate o doctrină politică într-adevăr constituită. Poate că niciodată în istorie universul existenţial al atîtor persoane nu a fost expus atît de rapid şi atît de traumatic unor transformări de intensitatea unui cutremur. Toate normele şi lozincile unei ideologii impuse s-au dovedit a fi minciuni. Se părea că venise vremea ca aceste societăţi să trăiască în adevăr. Dar euforia revoluţionară asociată cu căderea comunismului a fost scurtă şi s-au ivit destul de repede cacofoniile, frustrările şi dezamăgirile amare. Cetatea morală anunţată de scriitorii disidenţi din Europa de Est nu s-a născut. În locul ei - zgomot, tulburare şi nostalgie, regretul după "bunele zile de altădată". S-au prăbuşit toate rangurile, poziţiile, tradiţiile ierarhiile şi simbolurile stabilite, iar cele noi se clatină şi stau sub semnul întrebării. Invidia, ranchiuna şi resentimentele au înlocuit valorile solidarităţii, ale bunei creşteri şi ale compasiunii care i-au caracterizat pe revoluţionarii din Europa de Est. Mult timp ocultată de propaganda leninistă, inegalitatea s-a dovedit a fi o realitate şocantă. Sociologul polonez Jacek Kurczewski scria: "Sărăcia este însoţită de invidie, sentiment devenit dominant cînd economia se modifică. Sentimentul se exprimă nu atît prin năzuinţa spre comunism, cît prin apărarea mecanismelor socialiste ale securităţii sociale, în condiţiile economiei capitaliste şi prin suspiciunea faţă de cei care au obţinut succesul în noile condiţii". Invidia, corupţia, ab