Puterea instalată după 1989 a moştenit un enorm patrimoniu economic format din giganţi ai industriei planificate şi grandomaniei ceauşiste. Transferul acestui patrimoniu din domeniul public către întreprinzătorii privaţi nu putea să se petreacă fără dureri de cap, căci cea mai mare parte a acestor întreprinderi furnizau mai degrabă o miză politică decît cărbuni sau oţel: orice încercare de a face profitabile întreprinderile din industria grea (prin concedierea unei bune părţi a forţei de muncă supradimensionate) a provocat proteste violente, marşuri spre Bucureşti şi demisii la cel mai înalt nivel politic. Giganţii industriei au devenit, încetul cu încetul, o piatră de moară pe care mai toate guvernele trebuiau să o care: neproducînd suficient sau producînd la preţuri mult mai mari decît cele practicate în lume, aceste întreprinderi au generat constant un deficit bugetar; iar privatizarea lor ar fi presupus nişte costuri politice pe care majoritatea guvernelor nu au fost dispuse să le plătească. Care mai este astăzi dimensiunea domeniului public? Ce a mai rămas din moştenirea comunistă şi ce s-a întîmplat cu întreprinderile cumpărate? Care este ponderea întreprinzătorilor privaţi în comparaţie cu statul atoateproducător? Fondul Proprietăţii de Stat şi apoi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului au vîndut - de multe ori la preţul simbolic de 1$ şi în schimbul unor avantaje economice importante (scutiri de impozit, reeşalonări ale datoriilor etc.) cea mai mare parte a întreprinderilor statului. Ce a rămas sînt "ciurucurile", proprietăţi cu datorii imense care generează pagubă şi pe care nimeni nu le mai vrea. Pînă una alta,

un lucru este cert: acum, firmele private (cu o pondere de 55% din economie) produc aproape 70% din PIB, iar statul, care deţine 45% din capitalul social total, produce mai puţin de 1/3 din PIB. Prin ur