Lunea trecută stăteam liniştit la masa unei braserii din curtea unei librării bucureştene cu cotă, privind la doamnele ce ieşeau din incintă cu pungi micuţe, prin care lucea coperta cîte unei cărţi semnate Paul Coelho (evident...). Tînăra doamnă de la masa mea, înaltă şi brunetă, unguroaică şi îmbrăcată în verde, de formaţie istoric şi de profesie producător de televiziune, îmi arăta nişte cărţi nou apărute la Cluj: documente privind istoria maghiarilor, a evreilor şi a ţiganilor din România. Atunci am primit două telefoane; la aflarea veştii, m-am întrebat, în sinea-mi, de ce oare mi-am pierdut obiceiul de a citi revistele de la coadă spre cap - ca în anii '80, cînd prima pagină vorbea despre una şi aceeaşi persoană. Tînăra doamnă unguroaică vorbea româneşte, cu farmecul născut din greşeli - mai ales la capitolul acord de genuri, masculin şi feminin, lui în loc de ei etc. Ea a făcut un film documentar despre ultimii doi ani ai vieţii lui Imre Nagy, inclusiv arestul de lux de lîngă Snagov. Acum, prima pagină a revistelor vorbeşte despre mai multe persoane, cu poze diferite, unele şocante, altele frumoase pur şi simplu. Apropo de rătăcirea maghiarilor în genurile limbii române, îmi aduc aminte un talk-show radio din primii ani '90, Nistorescu în dialog cu Verestoy Attila. "E adevărat că Budapesta finanţează activitatea UDMR-ului?" - a întrebat Nistorescu; "Ei, nu, Budapesta are problemele lui..." - a spus Verestoy; "...Problemele ei..." - a replicat Nistorescu; "...Poftiţi?" - a zis Verestoy; "Problemele ei, că Budapesta e gagică" - a lămurit Nistorescu. De-atunci mi-nchipui Budapesta ca pe o domnişoară cu faţa lunguiaţă, iar Bucureştiul ca pe un flăcău relativ dezgheţat şi relativ proaspăt ajuns la oraş, care a învăţat să sărute mîna dar nu a uitat încă să se mai scarpine, cînd nu-l vede nimeni, în zona inghinală. Şi mi-am adus aminte că prima dată mi-a apărut