- Aş vrea şi eu ceva rece de băut, vă rog. - N-avem rece, că nu-i curent. - Bine, ceva, acolo... - Suc alb sau suc negru? - ...sucul negru din ce e? - ?! ...păi, ştiu şi eu, e negru... Am dat cu banul: a ieşit stema, aşa că a fost negru. Aceasta a fost intrarea în satul R. unde, în singurul birt-magazin, există doar suc alb şi suc negru. Pentru că nimeni nu are bani lichizi să-şi permită o bere. Mai există şi două pachete de Carpaţi, pe care proprietarul le aduce în fiecare lună de la oraş pentru cei doi fumători înrăiţi ai localităţii. După o vreme, am intrat în vorbă cu proprietarul. Am lăsat sucul negru şi am trecut la o ţuică de casă cu un gust şi o culoare deosebite. Am aflat ulterior motivul: în lipsa zahărului, era îndulcită cu nuci. Am realizat apoi destul de rapid că, avînd cîteva sute de mii la mine, eram nu numai cel mai bogat om din localitate, ci aveam mai mulţi bani decît ansamblul locuitorilor din R. A doua zi am dat şi peste o bătrînă care nu mai văzuse bani în mînă de doi ani de zile. Era însă liniştită, căci apucase să pună deoparte, de mult, pentru înmormîntare, 20.000 de lei în hîrtii de o mie. Tot ea mi-a povestit şi păţania cu cimitirul: părintele din localitate le instalase un bec la cimitir, să nu se mai împiedice lumea de cruci. Doar că acum le venise să plătească taxa radio-tv pe becul de la cimitir, iar oamenii erau revoltaţi: Aşa, Floareo, murişi, fă, şi acum ai nevoie de difuzor, ai?- se amuza soţul răposatei Floarea. Asta-i lumea, asta-i viaţa! Oamenii din R. nu erau veseli şi senini, dar nici peste măsură de revoltaţi. Gigi-două-sucuri, cum ajunsesem să-l botez pe proprietarul bodegii, avea chiar viziuni mai largi: Ascultă-mă pe mine, asta e democraţia, cine e mai tare pe poziţie, ăla fură cel mai bine. Aşa a fost şi în America, au fost multe dosare... Nu era încîntat de această stare de lucruri, dar în gura lui această şentinţă