Cazul Liviu Dimitriu este unul în aparenţă paradoxal. Personaj de substanţă al lumii arhitecturale a ultimilor treizeci de ani: profesor la şcoli de arhitectură de prestigiu internaţional din Statele Unite şi Europa; cercetător - prin al său USA Institute despre care se pot afla multe (nu numai din propriile publicaţii); ziarist prolific - o dovedeşte cu prisosinţă volumul al doilea şi cel mai consistent al prezentei teze; actor în perpetuă mişcare al diferitelor medii culturale, ştiinţifice şi, de ce nu, mondene din care este alcătuită, caleidoscopic, şi lumea arhitecţilor, Liviu Dimitriu pare să-şi fi neglijat cumva dimensiunea formală a acestei cariere. Deşi studiile sînt numeroase, cărţile de substanţă academică nu sînt punctul forte al bio-bibliografiei dumisale. Deşi capabil să reformuleze (de unul singur sau în selecte companii) modul în care arhitectura este sau trebuie să fie înţeleasă, fie apriori - prin manifeste - şi, deopotrivă, a-posteriori - prin interpretări nu rareori caustice - profesorul Dimitriu îşi refuză parcă orgoliul de a oferi o perspectivă globală, integratoare, asupra viziunii sale proprii. Ziarist cu ştate vechi de serviciu - mai recent şi în presa românească de specialitate, prin care a trecut cu contribuţii proprii şi ale altor congeneri americani în postura de editor senior a cel puţin două reviste - autorul îşi ispiteşte contemporanii să vorbească, reţinîndu-şi dreptul de a fi critic cu ei, sau, dimpotrivă, laudativ. Nu este vorba aici despre o - nenecesară - smerenie. Autorul are conştiinţa propriei valori şi nu se sfieşte să îşi facă cunoscute contribuţiile, acolo unde le consideră lămuritoare pentru înţelegerea unui eveniment sau a unui fenomen arhitectural care a intrat în istoria recentă a arhitecturii. Aflăm, citindu-l pe autor, din culisele mişcării moderne tîrzii o seamă de evenimente, de manifeste, de circumstanţe căro