Primul text al Adelei Greceanu pe care l-am citit a fost o scurtă confesiune din volumul Pentru Gellu Naum, apărut nu de mult la Editura Vinea. Scurt poem în proză, Întrebătorul Adelei Greceanu se situa, fără eforturi, în grupul care gravitase, în multe feluri, în jurul lui Gellu Naum: "Nu l-am cunoscut pe Gellu Naum în persoană. Nu am amintiri cu el. Nu pot să povestesc întîmplări miraculoase cum pot cei care l-au cunoscut (...). Încerc să-l percep altfel: cu ajutorul Întrebătorului şi printr-o metodă personală care se numeşte înţelegerea drept în inimă. Aşa percep, de fapt, tot ce mă interesează." Citindu-i apoi cărţile, Titlul volumului meu care mă preocupă atît de mult... (Editura Eminescu, 1997) şi Domnişoara Cvasi (Editura Vinea, 2001), am descoperit în poemele Adelei Greceanu mai degrabă urmele acestui joc narcisistic pe buza prăpastiei decît (aşa cum s-a spus) exercitarea unor ingenioase textualisme poetice actuale. Altfel zis, mi se pare mai importantă şi mai semnificativă căutarea de sine (poetică) decît mecanismul textuării pe care s-a bătut atîta monedă în cazul mai noilor şi mai vechilor poeţi. Face parte însă din destinul poeţilor adevăraţi această simultană revendicare de către diferite paradigme teoretice, adesea divergente, ca şi (în alte cazuri) excluderea lor din toate, neînţelegerea, trecerea peste. S-ar zice că doar "căldiceii" rămîn confortabil instalaţi în trendul generaţiei. La a treia carte, Înţelegerea drept în inimă*, destinul poetic al Adelei Greceanu este, în mod hotărît, asumarea de sine, plonjarea (fără plasă) spre propria direcţie, mai mult intuită decît înţeleasă, prin oglindirea inocentă în apa întunecată a unui suprarealism crepuscular, în care totul e semnificativ (Jurnalul scrierii de tot se numea cartea într-o primă fază) şi unde ecuaţia cartea mea = viaţa mea (din primul volum) îşi inversează termenii şi îşi schimbă acc