* Insomnia (SUA, 2002), de Christopher Nolan. Filmul precedent al lui Christopher Nolan, Memento (2001), îşi spunea povestea de la coadă la cap. Secvenţă după secvenţă, te ducea în trecutul protagonistului - ce-a făcut în ultimele cinci minute, ce făcuse în cele cinci minute de dinaintea lor, şi aşa mai departe. Efectul era, într-adevăr, unul de îndepărtare - un eveniment care avusese loc cu o oră mai devreme apărea ca o porţie de istorie antică - şi trucul nu era gratuit, pentru că memoria protagonistului nu păstra nimic mai mult de cîteva minute; era ca şi cum s-ar fi mişcat printr-un tunel, luminile stingîndu-se în urma lui, şi noi ne afundam în întunericul din care ieşea el, conduşi de regizor cu o lanternă. Eroul era ca o planetă solitară, dezolantă, pierdută în spaţiu, iar noi ne îndreptam - cu groază, dar incapabili să rezistăm atracţiei - către explozia din care se născuse. Acest thriller extraordinar n-a fost adus în România, dar toţi cei care am avut norocul de a-l vedea eram pregătiţi să-l urmăm pe Christopher Nolan în orice tunel, în orice pustietate, pe orice teritoriu interzis care-i va mai atrage imaginaţia. Regizorul britanic ne-a adus în oraşul (fictiv) Nightmute din Alaska, în anotimpul soarelui de la miezul nopţii, cînd noaptea pare să se fi mutat definitiv pe alte meleaguri şi eşti silit să-i dai dreptate nebunului care dă telefoane la ore imposibile, ca să schimbe impresii: "Parcă toată planeta e pustie. Sîntem numai noi doi." Nebun-nebun, dar nu bate cîmpii. Al Pacino e un poliţist care se numeşte Dormer şi e nedormit. La el acasă, la Los Angeles, cei de la Afaceri Interne adulmecă şi latră pe urmele lui. La Nightmute, el anchetează uciderea unei fete, suportă cu eleganţă veneraţia unei colege tinere (Hilary Swank), ziua mestecă gumă ca să nu adoarmă, noaptea se întoarce de pe o parte pe alta şi răspunde la telefoanele unui tip cumsecade