Cînd comparaţia dintre lumea capitalistă şi cea comunistă era net în favoarea celei dintîi, răspunsul propagandei din Est, mai în glumă, mai în serios, era: "la voi se linşează negrii", crimă abominabilă care făcea inutilă orice discuţie. În materie de crime abominabile, comunismul avea performanţe greu de doborît, dar era adevărat, la ei se linşau negrii. În statele din Sud, segregaţia era un fapt al vieţii curente, în şcoli, în mijloacele de transport, dar şi la ţîşnitorile de pe stradă; în Nord, mai subtil, prin mijloace mai puţin brutale, egalitatea proclamată de Constituţie nu era o realitate pentru populaţia de culoare. Mişcarea nonviolentă pentru drepturile civice şi-a expus forţa pe 28 august 1963, prin marşul paşnic de la Washington, cînd pastorul King şi-a făcut public visul său egalitar în faţa a 250.000 de oameni: "Cînd arhitecţii Republicii noastre au scris minunatele lor cuvinte în Constituţie şi în Declaraţia de Independenţă, au semnat o promisiune, moştenire pentru toţi americanii. Promisiunea era aceea prin care tuturor oamenilor, albi sau negri, li se garantează drepturile lor inalienabile la viaţă, la libertate şi la aspiraţie spre fericire". Marşul a venit ca o încununare a unor reglementări şi proteste care durau de ceva timp. La reîntoarcerea trupelor de pe fronturile celui de-al doilea război mondial: atunci o lege le-a acordat foştilor combatanţi facilităţi materiale pentru înscrierea în instituţiile de învăţămînt superior. Pe front fuseseră mulţi soldaţi de culoare. O bună parte dintre ei au profitat de pe urma răsplatei; prin educaţie s-a format o categorie de oameni capabili să exprime într-un discurs articulat nemulţumirile, să organizeze protestele haotice, să facă legătura cu politicienii care, din convingere sau din interes electoral, li s-ar putea alătura. Apoi, în 1954, Curtea Supremă de Justiţie a dat verdictul în dosarul Bro