Cîteva recente anunţuri venite pe canalul informatic al Ordinului Arhitecţilor din România dau veşti îmbucurătoare: clienţi importanţi solicită arhitecţii să intre în competiţie pentru a le proiecta filiale (BCR), sedii sau clinici. Coroborate cu cele cîteva concursuri organizate de MTCT în ultimii ani, mult prea puţine pentru potenţialul respectivului minister şi cifra de afaceri în construcţii pe care o patronează prin ANL, şi dacă nu sînt doar rezultanta unei concidenţe, este posibil să vedem aici germenele unui fenomen aşteptat de multă vreme. Este vorba despre obţinerea comenzilor - obligatoriu pentru cele publice, opţional pentru cele private - prin intermediul concursului de arhitectură. Disocierea concursului de arhitectură de licitaţia pentru construcţie este un imperativ dacă este să mobilăm spaţiul public şi cu piese de rezistenţă, nu doar cu rudimentara producţie a aproape întregii epoci de după 1989. Statul, ca reprezentant al binelui public, este şi cel care, lucrînd cu banul tuturor, trebuie să se simtă responsabil a-l investi cu iscusinţă şi numai în lucrări de calitate. Acolo unde statul nu este captiv grupurilor de interese, investiţia publică este cea care împinge înainte discursul arhitectural. Cred că nu este o întîmplare că patriile cu bune politici de lucrări publice şi investiţii în construcţii sînt şi producătoare de remarcabilă producţie arhitecturală: pe cernoziomul producţiei medii se nutresc condiţiile de apariţie a capodoperelor. Voi da două exemple: Franţa şi Olanda. În primul caz, diversitatea de opţiuni şi de concursuri a împins programe întregi să se rescrie, să avanseze, încă de acum două decenii, la niveluri care, prin comparaţie, ne pun în valoare analfabetismul. Să compar Biblioteca Naţională Mitterrand, de la Bercy, cu ruina, contemporană primeia, de pe cheiul gîrlei din Bucureşti? Să compar programele franceze de locuin